Iubesc marea..

"Iubesc marea pentru că şi noaptea întreţine infinitul şi visele. Când stai în fund pe pământ şi-ţi simţi blugii uzi de răcoarea întunericului sau de nisip. Nu vezi nimic şi priveşti marea care e la câteva zeci de metri de tine. Priveşti ca-ntr-o bucata imensă de brânză neagră. Intuieşti cu greu linia de spumă de la ţărm. E ca şi cum marea ar bea caffe latte şi s-ar linge pe bot. Vuietul constant al valurilor izbindu-se de mal îţi spune ca nesfârşsitul albastru din timpul zilei e acolo, la locul lui. Şi o dată cu el, visele tale. Ştiu c-am să fiu bătrână, iremediabil despărţită de trecut şi ca o să privesc marea cu aceeaşi sete şi speranţă. Dorinţele mele vor fi poate altele, amintirile îmi vor îngreuna sufletul si privirea n-o să mai ajungă atât de departe. Un vis va fi însă acolo, orice-ar fi, unul singur plutind pe coama valurilor, în întuneric. Un singur vis, care mă va ţine în viaţă laolaltă cu mirosul de sare şi de alge puturoase care-mi va inţepa nările. În stânga mea, doi indrăgostiţi zgomotoşi se vor săruta îndelung. Din când in când, vântul îmi va aduce în urechi şoaptele lor. Cuvinte de beţie, de dorinţă, obscenităţi iubitoare, hohote de râs, gemete, dragoste. Da, întotdeauna va fi speranţa la mare şi noapte."
Sursa: tudorchirilă

Omul trebuie să-şi aleagă şi nu să-şi accepte destinul. P.Coelho

"Dacă nu poţi sta lângă un om când îi este greu, nu ai dreptul să stai lângă el nici când îi este bine."

Paul Coelho

Pentru mine, eşti perfect. Eşti acel cineva cine mă leagă de un drum al catastrofei, al fericirii şi al iubirii nădăjduite. Îmi este dificil să recunosc, dar m-am obişnuit prost. Pentru că eu sunt cea care se supără, apoi se oftică, iar tu cel care îşi cere scuze. Nici nu ştiu, poate acesta este drumul spre o egalitate între sexe (care, de fapt nu o să existe niciodată). Am realizat ce înseamnă citatul de mai sus. Am simţit pe pielea mea, cum atunci când tu eşti zbuciumat, eu îţi sunt singura alinare. Prima cafea de dimineaţa, ultima băutură intensă seara. Mă cuprinzi şi nu eşti capabil să renunţi la mine. Am ajuns să fiu alinarea ta, la răni atât de adânci încât dacă a-i introduce un cuţit, s-ar scufunda adânc fără ca măcar să realizezi că e acolo. Mereu mi-am dorit cu desăvârşire să însemn pentru tine mai mult decât o ea. Probabil am reuşit, am trecut testul iubitei perfecte cu brio, fără să îmi fie greu să mă las iubită, să lupt uneori ca o leuoaică pentru ce este al meu, fără să îmi pese de părerea cârcotaşilor. Am devenit iubita ta, pur şi simplu. O adevărată iubită a ta, deoarece atunci când eşti fericit, sunt prima persoană cu care vrei să împărtăşeşti acest lucru. Prima persoană dimineaţa căreia vrei să îi zâmbeşti, ultima seara. Se spune că iubirea adevărată este atunci când simţi acele scântei chiar şi când te cerţi. Când cearta devine atât de patetică la un moment dat, încât te amuză chiar şi pe tine. Nici nu am realizat cât de greu a fost drumul până aici. Până am reuşit să îţi fiu alături atunci când erai fericit şi de asemenea, când erai melancolic şi trist. A fost un drum catastrofal, deoarece după multe nopţi cu furtună, au venit zilele cu mult soare. Metaforic vorbind. Sunt atât de fericită şi împlinită, iar cuvintele lui Paul Coelho au fos cuvintele care m-au făcut să îmi dau seama că am trecut prin atâtea minuni  încât aş putea să fac o listă foarte lungă cu toate ingredientele de care ai nevoie pentru a avea o relaţie fericită. Am spus fericită şi nu perfectă. Marea greşeală a oamenilor este că au impresia că fericit înseamnă perfect. Nu! Fericit înseamnă o zi cu soare, care uneori se termină cu o furtună grandioasă. Definiţia fericirii, este iubirea, dar şi chinul.. ceea ce prea mulţi oameni nu recunosc!! Iar iubirea atdevărată este atunci când nu îţi pasă cât de complicate devin lucrurile, tu tot vei lupta!

Eu şi nebuniile mele

Aş vrea să încep această postare urându-vă BUN VENIT ÎN LUNA IULIE  care ar trebui să fie practic cea mai frumoasă lună din vară. De ce? Pentru că luna aceasta nu ne pasă. Nu îmi pasă; mi se rupe. Au trecut în jur de paişprezece luni în care am tras, am tăcut şi de multe ori m-am sufocat din cauza rutinei, dar uite că acum vreau să mă distrez, vreau să pierd nopţile, ştiţi voi senzaţia de party until sunrise. Am avut o noapte super lungă, o bere şi nişte oameni noi super faini, cu care mi-am dat seama că DA, poţi să te distrezi oricum. M-am distrat, dar totuşi cred că uneori indiferent cât de bine te-ai simţi, te cuprind nişte sentimente/senzaţii, deoarece persoanele care erau în viaţa ta, acum nici nu te salută. Sau poate ai acest sentiment din cauza alcoolului, nu ştiu, dar cert e că eu am simţit acest lucru. Poate pentru că sunt eu mai nebună, sentimentalistă sau Dumnezeu ştie cum..