La mulți ani, dragi cititori!

Sunt ultimele ore din anul 2015, anul tocmai a împlinit 365 de zile. Mă simt bizar, deoarece față de alți ani, nu îmi doresc deloc să petrec în noaptea dintre ani. Aș vrea pur și simplu să stau și să mă concetrez asupra lucrurilor frumoase, pe care am avut șansa să le trăiesc. Să mă concentrez asupra energiilor pozitive care mă înconjoară și m-au înconjurat anul acesta. Sunt mulți oameni. Mulți oameni frumoși, care m-au învățat ceva bun, dar de asemenea am întâlnit o mulțime de oameni cu un suflet amar, aroganți și răutăcioși. Acum, realizez că nu asta contează. Tot ce contează, este că în noul an îmi doresc să cunosc o mulțime de oameni buni, creativi, care mă vor inspira. Îmi doresc un productiv.

Vă doresc un an nou fericit, cu multe realizări și dragoste multă în suflet!  

Tu eşti cea mai frumoasă parte din mine

Oamenii şi-au ascuns virtutea de a iubi.Aceştia ştiu să iubească mai presus de orice, dar nu vor să arate acest lucru, de teama de a nu fi răniţi. Da, acei oameni pe care îi vedem zi de zi pe stradă. Cei mai mulţi dintre aceştia, au cioburi de sticlă în inimă şi sunt speriaţi. Poate aceste cioburi sunt invizibile, dar sunt scoase la suprafaţă prin mânia pe care o au pe faţă, prin vocea intimidată, dar mai ales prin zâmbetul vag pe care noi refuzăm să îl observăm.
Am putea fi la fel de bine eu sau tu printre aceste persoane cu visele zbuciumate, dar eu nu doresc ca tu să fi un astfel de om cu sufletul nenorocit. Tu eşti soarele care dimineaţa îmi bate în geam şi luna care noaptea îmi mângâie gândurile. Eşti atât de liniştit şi frumos, încât cred că aş muri dacă te-aş vedea cu lacrimi în colţul ochiului căprui. Nu am mai întâlnit niciodată un om cu un spirit mai viu ca al tău, mai optimist şi zâmbitor ca tine. Probabil, nici nu îmi doresc să o fac. Sunt mulţumită uneori doar să îţi privesc gropiţele sau să te tachinez. De asemenea, iubesc să te analizez în timp ce conduci, pentru că observ mereu cât de mult îţi place să faci asta, iar siguranţa pe care o simt alături de tine, e mângâietor. Pur şi simplu nu aş putea să te văd îndurând suferinţă, deoarece tu eşti cea mai frumoasă parte din mine.

Simply Falling - Iyeoka

Now you're playing these games to keep my heartbeat spinning
You show me love, you show me love
You show me everything my heart is capable of
You reshape me like butterfly origami-yeah

You have broken into my heart
This time i feel the blues have departed
Nothing can keep me away from this feeling
I know i am simply falling for you

Pe aripile vântului- Margaret Mitchell

O carte deosebită!

"Mă chinui din răsputeri să-mi adun gândurile și impresiile și să scriu ceva coerent despre cartea la care stau de cel puțin 3 luni. Pentru că Pe aripile vântului e una dintre cărțile care m-au făcut să sufăr, care m-au chinuit și m-au făcut să plâng. Da, am plâns la final de-am zis că-mi sare cămeșa de pe mine. Ceea ce pentru mine e calificativul suprem pentru o carte extraordinară. Știu, sunt puțin masochistă, însă bine spunea un text de pe un wallpaper pe care l-am ținut multă vreme pe PC: „știi că ai citit o carte bună când ai întors ultima pagină și te simți ca și când ti-ai fi pierdut un prieten drag”.

Sunt atât de multe lucruri de spus despre Scarlett și Rhett, despre Ashley și Melanie, despre Tara, despreMammy, despre toate personajele atât de bine conturate, încât dacă aș scrie tot ce mi-a trecut prin cap când am citit cartea (dacă mi-aș mai putea aminti acum pe loc), aș umple câteva pagini de Word. Sunt atât de multe lucruri care nu se văd în film și care nu ai de unde să le deduci dacă nu citești cartea, sunt atât de multe trăiri și atât de intense, încât e chiar o bătaie de joc să te mulțumești doar cu filmul.

Intru în el spunându-vă că m-am identificat cu Scarlett în atâtea rânduri și am urât-o în atâtea altele încât încă nu-mi dau seama dacă mi-a plăcut de ea sau nu. Desigur că am admirat-o pentru determinarea ei, pentru puterea de a-și reface forțele, pentru capacitatea de a nu se lăsa doborâta nici de moarte, nici de crimă, nici de lipsa de iubire. Pentru faptul că a refuzat să fie o femeie ca toate celelalte, că a ignorat opinia publică și concepția conform căreia femeile n-ar trebui să intre în afaceri, pentru că și-a făcut o promisiune pe care și-ar fi dat și viața să o respecte. „Fiindca îi era cu neputință să trăiască în trecut, pornea cu hotărâre înainte.” Dar n-am s-o port ierta deloc pentru cum s-a comportat cu copiii ei, n-am să-i pot ierta tăcerea și încăpățânarea care l-au făcut să sufere atât de mult pe Rhett. N-am să-i pot ierta superficialitatea exagerată și nici disprețul pentru Melanie. Și cu toate astea, la fel ca și Rhett, acum simt pentru ea „tocmai lucrurile pe care știu că le urăști: milă și un ciudat fel de bunătate”. Milă pentru toată viața grea pe care a avut-o, pentru toate pierderile pe care numai Dumnezeu știe că nu orice om le-ar fi putut îndura, și bunătate pentru că oricât de ipocrită și de superficială și de arivistă ar fi fost, într-un târziu și-a dat și ea seama pe ce lume trăiește cu adevărat.

Scarlett a trăit mereu o viață dublă: aceea reală și aceea din capul ei, imaginară, în care nimeni (în afară de Rhett) nu-i cunoștea gândurile, nimeni nu-i bănuia planurile și sentimentele, care uneori erau peste măsură de scandaloase. Toată dragostea ei pentru Ashley era doar în capul ei pentru că niciodată n-a avut nimic în comun cu el, nu l-a înțeles niciodată, nu i-au plăcut aceleași lucruri ca și lui. Era doar bărbatul pe care nu-l putea avea și nu s-a împăcat cu asta decât prea târziu, când a înțeles că e un om prea slab pentru ea.

Despre Rhett… oh, Rhett cred că e visul oricărei femei, însă nici o altă femeie nu i s-ar fi potrivit așa cum i s-a potrivit Scarlett. Rău dar bun, atât de bun cu oamenii la care ținea, atât de sigur pe el și atât de fin cunoscător al firii  umane. Margaret Mitchell are respectul meu etern pentru zugravirea acestui personaj tulburător și nemuritor. Rhett știa tot timpul cum sa o citească pe Scarlett, cum să îi înțeleagă gesturile și apucăturile, cuvintele și comportamentul, însă n-a știut să o priceapă atunci când era cu adevărat nevoie. Adică a doua zi după ce a lăsat-o pentru a doua oară însărcinată și pe toată perioada convalescenței ei, când a preferat să stea în fața ușii ei decât să intre și să riște să-l scoată afară, atunci când era cel mai important să o citească și s-o înțeleagă, atunci n-a fost în stare… Dar oricât de cerebral ar fi fost, omul ăsta totuși iubea și când iubirea orbește nu poți citi gândurile și interpretarea îți joacă feste. Ah, câta lipsa de comunicare și de sincronizare între ăștia doi… și pe lângă suferința lor, mai suferim și noi ăștia de citim cartea…

Pe aripile vantului mi-a mai plăcut și pentru că e o carte despre război, scrisă de o femeie. Perspectiva e diferită față de toate romanele despre război pe care le-am citit eu. In niciuna nu e descrisă viața celor rămași acasă cu atâta exactitate cum e descrisă aici."

Sursă: Tomata cu scufiţă

Cred că nici eu nu puteam să descriu mai bine decât atât sentimentele amestecate pe care le-am întâlnit în timp ce am citit această carte. De ce? Pentru că au fost multe sentimente, prea multe: de admiraţie, dispreţ şi multă iubire ascunsă în spatele unei personalităţi crude.

Crăciun Fericit!

Aş dori să vă urez un crăciun într-adevăr fericit, cu multe zâmbete, fericire, dar mai ales iubire! Un crăciun fără durere în suflet, fără remuşcări şi ură. Un crăciun în care să realizăm ce înseamnă de fapt această sărbătoare şi să o sărbătorim aşa cum trebuie, adică cu inima plină de dragoste.

24 decembrie 2015

Sunt puțin pierdută într-o lume magică, o lume creată de acest spirit care mă înconjoară. Stau aici și admir bradul recent împodobit, stau aici fără nicio mișcare, deoarece sunt epuizată din cauza fericirii pe care o am în suflet. Sunt îndrăgostită. Sunt îndrăgostită și mă reîndrăgostesc de fiecare dată când îl revăd. Sunt atât de împlinită și mulțumită de propria mea pace sufletească încât nu pot să redau acest lucru în cuvinte. Îmi vine să țip de bucurie, chiar și în acestă oboseală nesfârșită pe care sunt aptă să o simt. Cred că numai un om foarte împăcat sufletește poate să înțeleagă ceea ce simt. Nici nu credeam că poți iubit atât de mult. Nu credeam că o să pot să îl iubesc vreodată cu atâta desăvârșire, că o să pot să fiu atât de zâmbăreață doar văzându-mi familia saltând de fericire sau pur și simplu privindu-mi bradul în ziua aceasta glorioasă. Pentru că, da, e făcută de mâna mea și reprezintă ceva sfânt, ceva ce poți simți numai în adâncul sufletului tău. Ceea ce sunt capabilă să simt, este ceva identic cu perfecțiunea!

Cella Serghi- Pânză de păianjen

"Nu mă interesează un bărbat decât în măsura în care cred că-l stăpânesc ca femeie, în care cred că sunt pentru el, într-un moment din viaţă, o fiinţă unică, de neînlocuit. Ştiu că sunt femei mai frumoase decât mine, dar asta nu are nicio însemnătate, fiindcă oricât de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie şi mai frumoasă; dar cred că poate exista o adâncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care pot însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă, amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc.

În care anume clipă m-am îndrăgostit de el nu voi şti niciodată. Dragostea mea pentru el s-a născut, poate, din nevoia mea de a iubi.

Niciodată nu va şti omul ăsta cât rău mi-a făcut. Am rămas cu un dor... cum să-ţi explic?... neliniştea mea..." 
                                                                                    Cella Serghi

Furtuna de dinaintea liniștii

Ceaţa deasă îmi joacă feste. E prea devreme pentru discuţii serioase, încerc să îmi dezmorţesc simţurile cu o cafea tare, încerc să mă reactivez. Încep să cred că nici ziua aceasta nu va fi prea uşoară, deoarece sunt obligată să lupt împotriva unui val de oameni, care cred că Crăciunul e magic doar din cauza cadourilor şi a prostiilor. E foarte dificil să lupţi împotriva miilor de gânduri prosteşti, să înfrunţi aceste gânduri, iar mai apoi să explici de ce ai făcut-o. E dificil şi nu doar pentru mine. E dificil pentru toţi oamenii, care gândesc diferit, vor să îşi exprime părerea, dar nu pot, deoarece nimeni nu îi ascultă, practic sunt ignoraţi.
 Am să vă povestec ce zi enervantă am avut ieri, am crezut că la un moment dat o să turbez. Am făcut nişte cumpărături într-un hipermarket, şi cum era de aşteptat, toţi oamenii se loveau de mine, făceau feţe de oameni plictisiţi de viaţă, de oameni obligaţi să îşi suporte propriile greutăţi. Nu am avut nimic cu asta, până la urmă fiecare om face ce faţă doreşte, dar îi vedeam cum sunt gata să o ia razna. Ţipau, alergau, copii ţopăiau de parcă viaţa lor depindea de ceea ce fac în acel moment: cumpărături. Am tot încercat să îmi explic de ce oamenii o iau razna în apropierea sărbătorilor şi cred că am găsit un răspuns cât de cât pertinent. Ei doresc ca totul să fie perfect, chiar şi frişca de pe prăjitură. Totul, începând cu decoraţiunile, cu mâncărurile tradiţionale, cu cadourile, cu tot ce înseamnă pentru ei crăciunul. Pentru că mii de oameni trăiesc cu concepţia greşită a tot ce înseamnă crăciun.
 Nu aş vrea să mă înţelegeţi greşit. Desigur, şi eu iubesc să o văd pe mama fericită, pentru că în sfârşit i-am putut dărui mult doritul accesoriu pentru bucătărie pe care şi-a dorit-o tot anul. Dar nu acestea sunt lucrurile care contează pentru mine cu adevărat. Vreau să văd oameni buni şi fericiţi, care ştiu cum să îşi potolească setea de răutate, care işi văd de mica lor viaţă. Jur că nu îmi doresc nimic mai mult de atât şi sunt furioasă că nu pot schimba măcar puţin concepţia aceasta eronată.

Semnal M- La fereastra ta

Atât de autentic românesc!

Văd, la fereastra ta târziu
O lumină şi nu ştiu
De eşti trează sau visezi

Si aş dori să pot intra
Să alung din preajma ta
Tot ce-i trist şi tot ce-i rău
Şi, aş dori să fiu acum O romanţă cu parfum
Să pot sta în părul tau

Anul care vine

În dimineaţa aceasta sunt puţin melancolică. Mai sunt exact două săptămâni până în 2016. Sună al naibii' de ciudat, nu-i aşa? Mă gândeam la lucrurile pe care le-aş fi putut face, dar nu le-am făcut. La oamenii pe care i-am pierdut treptat, nu neaparat anul acesta, doar aşa în general. Mă gândeam, oare exista vreo portiţă deschisă ca să îi pot reprimi în viaţa mea? Cred că aş lăsa orgoliul ăsta stupid la o parte şi aş face-o. La naiba, chiar aş face-o! Dar nu sunt sigură că ar exista vreo cale de întoarcere, nu şi din partea celorlalţi. E momentul în care ne gândim ce am făcut bine şi ce nu, hmm, zici că ar mai conta. Nu putem schimba nimic, decât poate pe noi. Sunt mulţumită de realizările din anul acesta, nicidecum nu e vorba despre asta. E vorba că pe an ce trece, suntem tot mai trişti şi stresaţi, de parcă vezi Doamne, am avea cel puţin două vieţi de trăit. Nu profităm de micile plăceri ale vieţii, rănim oameni, suntem ca nişte persoane fără suflet, care umblă pe străzi ca nişte roboţi nenorociţi, fără sentimente. Oare chiar aşa trebuie să fie? M-am săturat până peste cap să aud promisiuni prosteşti de anul nou, cum ar fi să slăbeşti, să munceşti mai mult sau să călătoreşti mai mult. Promisiunile noastre trebuie să simbolizeze bunătatea şi schimbarea în bine, nimic altrceva! Nici mai mult şi nici mai puţin.

Mircea Eliade, om minunat! Nuntă în cer

“Camaraderia între un bărbat şi o femeie tânără este posibilă numai dacă amândoi sunt foarte inteligenţi sau dacă amândoi iubesc. Altminteri, este o simplă tovărăşie mai mult sau mai puţin insipidă, foarte puţin interesantă sufleteşte, sau o etapă preliminarie unei legături tot atât de puţin interesante. Iar prietenia între un bărbat şi o femeie tânără este, de asemenea, un mare cuvânt, cu majusculă, dacă nu e alimentată de inteligenţă şi susţinută de dragostea pe care fiecare din ei o poartă unei alte persoane. Tovărăşiile acelea agreabile şi impure pe care le numim prietenii se rezumă de cele mai multe ori la vizite frecvente, la oarecare confidenţe şi la o caldă familiaritate; mai sus nu răzbat...

Cine nu ştie, de altfel, că în dragoste nici o certitudine nu e definitivă, că lucrul acela elementar - sentimentul că eşti iubit - trebuie necontenit verificat, căci o singură îndoială, o singură greşeală surpă totul în nebunie şi dezgust? Săptămâni întregi, luni chiar, trăisem într-un extaz continuu şi, uneori, avusesem chiar certitudinea că unirea noastră e un miracol pe care numai câteva perechi l-au trăit desăvârşit în lume. Şi, cu toate acestea, nici o amintire cerească nu mai rămânea pură, fermă, când - din pretexte stupide - îndoiala începea să mi se strecoare în inimă. În acele momente infernale îmi judecam iubita aşa cum îşi judecă orice bărbat întunecat femeia cu care s-a culcat o noapte; cu aceeaşi cruzime, cu acelaşi cinism, cu aceeaşi demenţă...” 
― Mircea Eliade, Nuntă în cer

Lorde- Team

We live in cities you'll never see on screen
Not very pretty, but we sure know how to run things
Living in ruins of a palace within my dreams
And you know, we're on each other's team

Descurajaţi,dar totuşi mergem mai departe..

Nu am prea multă inspiraţie în seara aceasta. Poate una dintre principalele motive, este faptul că e vineri seara, iar eu stau în pat şi studiez Dacia literară. Trebuie să recunosc, nu e ceva foarte interesant, dar parcă în seara asta nici un shot de Jagermaister nu m-ar putea face mai fericită. Sunt puţin iritată şi pierdută în propriile mele gânduri, idei şi senzaţii. Am primit nişte comentarii urâte în legătură cu blogul, nu pot să ascund faptul că acest lucru m-a indispus puţin. Nu am avut niciodată aşteptări de la oameni, în special nu în legătură cu blogul. Nu cred că va înţelege cineva în afară de cei care scriu un blog, ce înseamnă să îţi expui gândurile şi durerile sufletului. Nu e uşor, dar mereu am acceptat  de asemenea şi comentariile negative, la fel ca pe cele pozitive. Suntem diferiţi şi e de parcă de la sine înţeles că nu avem aceleaşi opinii despre anumite lucruri, şi mi se pare normal aşa. Ar fi mult prea monoton şi poate şi puţin ciudat să fim de acord în legătură cu toate. Pur şi simplu, am pus prea mult suflet în ceea ce fac, blogul acesta reprezintă o mare parte din mine. Indiferent că unii oameni îl vor considera banal sau plictisitor, tot acesta va fi locul unde îmi voi aşterne cuvintele venite din inimă. Sunt oarecum mândră de mine, deoarece nu am cerşit niciodată păreri bune despre ceea ce fac, am făcut-o mereu din suflet şi la fel o voi face şi de acum înainte. 

“Cel ce zâmbeşte în loc să urle, va fi întotdeauna învingător.”

Niciodată nu am dat de înţeles cum că mi-ar fi măcar puţin uşor. Am încercat doar să mă ascund în spatele sutelor de aparenţe. Nu mai credeţi că e atât de simplu să te trezeşti dimineaţă de dimineaţă cu sufletul urlând de dor. Dar te trezeşti, pentru că asta ai ales să faci. Aş putea la fel de uşor să zic că nu pot sau că îmi e greu, dar mă întreb de ce să fac asta? De ce, dacă încă mai am tăria să fac faţă acestui dor care nu face altceva decât să scoată suifletul din mine? Pentru numele lui Dumnezeu, nu mai credeţi în aparenţe. Pătrundeţi în sufletul oamenilor, ca să vedeţi dezordinea şi durerea. Sunteţi atât de naivi, încât vă lăsaţi influenţaţi de câte un zâmbet şters. Uneori, stau în autobus şi mă întreb ce se află în sufletul domnului în vârstă, care tocmai s-a aşezat sau ce se ascunde în spatele unui zâmbet paradiziac? Poate doar aparenţe; aşa cum aleg şi eu sau tu să te ascunzi în spatele lor, dar totuşi îmi pun întrebarea dacă acei oameni trecători sunt trişti sau fericiţi. Acest lucru nu înseamnă să fi minunat, înseamnă să fi om în primul rând. Un om normal cu suflet.

Femeia ta, iar mai apoi o femeie oarecare..

"Dar cine ar putea explica de ce ochii unei femei par imenşi, cu flacăra neagră-mov cât timp o iubim, iar când încetăm s-o iubim nu mai vedem altceva decât ochi obişnuiţi?" Mircea Cărtărescu

Aş putea spune, că în ultima perioadă chiar am început să îl admir pe Mircea Cărtărescu. Desigur, în această postare nu aş dori nicidecum să vorbesc despre talentul cu care aşterne cuvintele şi frazele pe hârtie, dar trebuie să admit că are mare dreptate în ceea ce scrie.

Referitor la citatul din cartea "Gemenii", Dumnezeule cât adevăr! Nu am putut să îmi explic niciodată de ce oamenii după ce încetează să mai iubească, dau cu piciorul în tot. Ca femeie, aş putea spune să te fereşti din calea unei femei care a încetat să mai iubească, dar aici e vorba strict numai despre suferinţa simţită. Vorba vine: femeia te ridică, femeia te coboară! Dar cum e cu asta la bărbaţi? În momentul în care nu mai simt nimic pentru tine, nu fac altceva decât să te umilească până în ultima secundă, mă întreb eu, ca să ce? Ah, probabil e vorba despre orgoliul acela neînfrânat, pe care îl putem observa la aproape fiecare bărbat. Bărbaţii îndrăgostiţi reuşesc să vadă femeia iubită ca pe un întreg univers, probabil cu stele cu tot.  Ar face tot posibilul ca aceasta să rămână lângă ei, dar de se întâmplă mai apoi? Văd doar răul primit, nicidecum vreun bine. 

Oare acest lucru e de la sine înţeles? Omul uită de tot binele primit când suferă? Bărbatul este capabil să o vadă pe femeia lui, ca pe una oarecare? E oare vorba despre misoginism? Nu sunt sigură, decât de un lucru: Femeia umilită va pârjoli pământul, îşi va înghiţi amintirile şi tot nu se va uita înapoi! (Alexandru Chermeleu)

Crăciunul nu mai e cum era..

"Crăciunul nu înseamnă cadouri, dacă asta înseamnă nervi. Crăciunul nu înseamnă îmbulzeală, ci mai degrabă retragere. Crăciunul nu e goană irezistibilă de a fi în rând cu lumea care pune bucatele pe masă "ca aşa-i tradiţia". Crăciunul nu e tradiţie. Crăciunul nu e ghiftuială oarbă, nu e năpustire hulpavă după ce ai postit. Crăciunul nu e război în trafic pentru familie. Crăciunul nu e familie daca familia zbârnăie de tensiuni nerostite. Crăciunul nu e Moş Crăciun în alb şi roşu. Crăciunul nu e colind cu orice preţ, supracântat, la ore nepotrivite. Crăciunul nu e o perioadă în care "ne deschidem inima ca să intre lumina sfântă". De ce ar fi închis în restul anului? Crăciunul nu e slogan dulceag sau vorbe mari. Crăciunul nu e reamintirea valorilor morale lipsă. Crăciunul nu e un program special la televizor. Şi nici zâmbet fals nu e Crăciunul. Crăciunul nu e prilej de regret că nu ai cu cine petrece sărbătorile. Crăciunul nu e bilanţ. Crăciunul nu e lumina electrică în exces sau bradul pe care te-ai luptat să-l aduci acasă ca un erou modern. Crăciunul nu e luptă. Crăciunul nu e promoţie. Nu-l găseşti pe rafturile care urlă ca e Crăciunul. Nu e cozonac, caltaboş, tobă, şorici sau vin roşu. Crăciunul nu e ilustrată şi nici fericire tâmpă impachetată în spoturi publicitare cu reni şi Moş Crăciun pentru diferite nise. Crăciunul nu e nimic din toate astea. Nu e drum'n base, nici popcorn sau clubbing. Crăciunul nu e discotecă şi nici fantezie sexuală de iarna. Crăciunul nu e bere. Crăciunul nu e nimic din tot zgomotul ăsta surd şi disonant ca o orchestră mondială care se acordează la nesfârşit fără să mai înceapă să cânte. N-are niciun rost aşa. Nu e despre asta. Nu pentru mine. Mi-o spun în fiecare an, încercând cu disperare să înot spre marginile vârtejului care mă trage la fund unde în malul vâscos zac resturi de sarmale, conserve, reproşuri, un fel de mâzgă sufletească, o inerţie vestedă.

Craciunul e altceva. Crăciunul este momentul în care s-a schimbat TOTUL. Crăciunul e momentul în care Oamenii au descoperit Speranţa prin Iubire."

Sursa: Tudor Chirilă

Birdy- People Help The People

God knows what is hiding in those weak and drunken hearts

Guess he kissed the girls and made them cry
Those hard-faced queens of misadventure
God knows what is hiding in those weak and sunken lives
Fiery throngs of muted angels
Giving love but getting nothing back, oh

God knows...

Momentul...

Acel moment când nu mai vrei să ai de-a face cu oameni. Cu nici-un fel de om, pentru simplul fapt că este atât de greu să găsești oameni cu calități, oameni cu un suflet bun. Cred că despre corectitudine nici nu ar mai trebui să aduc vorba, probabil ar fi vorbe în vânt, spuse degeaba. Mai are oare rost să căutăm ceea ce nimeni nu mai găsește?

Mă simt destul de ruinată când vine vorba despre relațiile mele cu oamenii din jur. Nu de alta, dar de când nu am și nu vreau să ofer ceva, nimeni nu e prezent în viața mea. Poate persoana mea realistă și directă, i-a îndepărtat, nu știu și am încetat să mai caut răspunsuri. Văd exemple zilnic, nu e nevoie nici măcar să deschid TV-ul sau vreo pagină de socializare. Văd doar cum se scurg relațiile, cum oamenilor nu le mai pasă, nu mai vor să audă sau vor să meargă mai departe. Deși, trebuie să recunosc, mă întreb uneori, unde mama naibii' se îndreapta turma asta de nebuni, de oameni fără scrupule, care au impresia că le-ai greșit, dar adevărul e că ei sunt cei care te-au măcinat ani în șir pe dinăuntru? Desigur, nici de data aceasta nu o să găsim un răspuns, dar noi nu mai căutăm. Răspunsurile vin prin înlocuiri, trădări și lovituri sub centură, nu de alta, dar noi suntem mari și rezistenți. Am ales calea mai ușoară. Am ales să îmi pese mai mult de un biet animal, decât de acei oameni care se ascund. Oameni care se ascund mult și cu nepăsare, dar știm cu toții, că numai oamenii mici se ascund după deget.

Ed Sheeran- Autumn Leaves

Float down

Like autumn leaves

And hush now

Close your eyes before the sleep

And you're miles away

And yesterday you were here with me

For the last autumn days and those last sun rays..

Noaptea de Sânziene- Mircea Eliade

“Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească…

După o anumită vârstă, toți oamenii au impresia că au naufragiat, că și-au ratat viața, că au trăit o viață idioată, absurdă – o viață care nu putea fi a lor, care nu putea fi decât viața altuia. Pentru că avem o părere prea bună despre noi înșine și nu putem crede că dacă am fi trăit într-un adevăr viața noastră, ea ar fi putut fi atât de idioată.

Pe Pământ omul e dator să trăiască numai viața. Moartea lui adevărată o va trăi în Cer. Dacă încearcă să trăiască moartea pe pământ, păcătuiește și se mistuiește în deznădejde. Și atunci, nici nu trăiește cu adevărat, nici nu moare. E ca un fel de strigoi.

Destinul este acea parte din Timp în care Istoria își imprimă voința ei asupra noastră. De aceea trebuie să-i rezistăm, să fugim de el, să ne refugiem în Spectacol.

Dacă nimic nu e real, dacă totul e o creație gratuită și absurdă, ca într-un mare vis, un joc iresponsabil repetându-se la infinit, existența noastră n-ar mai avea nici o semnificație și nici o valoare. Am fi definitiv pierduți.

Dar ce poate însemna o iubire? Cât poate ea dura? Nimic nu durează în lumea asta; totul trece, totul se preface, totul moare ca să se nască din nou, altfel, în altă parte, cu alți oameni.

Toți suntem nemuritori. Dar trebuie să murim întâi.”

Prea multe măşti, prea puţine feţe..

Sunt revoltată; mă simt atât de revoltată. M-am săturat să tac, dar m-am săturat mai ales de oamenii care vor să îmi închidă gura de fiecare dată când vreau să spun adevărul. Nu, de fapt în momentele în care vreau să zbier adevărul. Nu fac altceva decât să caut peste tot corectitudinea şi dreptatea, desigur, acest lucru uneori presupune rănirea altori oameni. Oameni, care pur şi simplu nu sunt capabili să vadă mai departe de nori, oameni care cred că toată viaţa aceasta este atât de dulce precum mierea din cafea, nu, nu este aşa! Nu fac altceva zi de zi decât să le spun oamenilor adevărul, care da, uneori doare al naibii de tare, dar trebuie să suporţi. Niciodată nu am ales să mă ascund în spatele degetelor, mereu am ales corectitudinea şi nu minciunile ambalate frumos, iar acum eu sunt răutăcioasa. Nu îmi voi cere scuze niciodată pentru sinceritatea şi onestitatea mea, pentru că consider că în toată lumea aceasta este vorba despre "jocul" de-a sinceritatea. 

Dacă nu mă înşel, în România este o problemă elementară sinceritatea şi corectitudinea. Este strict părerea mea, dar consider că ţara noastră a ajuns aici din cauza nenorociţilor de minciuni şi incorectitudini. Majoritatea oamenilor, aleg să tacă, în loc să îşi spună părerea, să ţipe şi să se lupte pentru dreptate. Nu mi-a fost frică niciodată să aud opinia idioată a oamenilor despre "răutatea" mea, aşa cum o numesc ei. Eu aş numi-o pură adresare directă, fără tot feluri de ocolişuri. Apreciez din suflet persoanele, care aleg această cale, de restul, nu îmi pasă. 

...

"Când s-au trezit nu ştiau ce o să li se întâmple. 

S-au trezit cum te trezeşti şi tu. Au făcut ce faci şi tu când te trezeşti. 

S-au spălat pe dinţi, au băut o cafea, au deschis facebook ul, au plecat din casa grăbiţi. Exact ca şi tine. 

S-au enervat în trafic, au pierdut metroul. Au vorbit pe whatsapp, au verificat mesajele pe facebook, au mâncat ceva, s-au enervat. Exact ca şi tine! 

Iar s-au enervat, au plâns, au ajuns la muncă, la şcoală, au predat proiecte, au chiulit, au dat examene, iar s-au enervat, au postat pe facebook, au înjurat, au scris iar pe whatsapp, şi-au făcut planuri, au numărat bani, au cumpărat bilete de vacanţă. Exact ca şi tine. 

Nu s-au uitat la cer, nu şi-au sunat părinţii, sau poate i-au sunat dar i-au bodogănit, s-au despărţit de iubiţi, alţii s-au îndrăgostit. Exact ca şi tine. 

Convinşi sau nu, unii fani înfocaţi, alţii doar ca să iasă din casă, seara, pe 30 octombrie au mers la un concert. Au râs, şi-au comandat bere, au scris pe whatsapp, au dansat, şi-au comandat votkă, suc, apă plată. Exact ca şi tine. 

Ultima bere. Ultimul suc. Ultimul sentiment de ură, de iubire, de extaz, de frustrare. ULTIMUL.

Ei azi nu mai sunt…

Ce din ziua aceea i-a anunţat că este ultima din viaţa lor? 

Ce din ceea ce trăieşti chiar acum te asigură ca ziua aceasta nu este ultima din viaţa ta? Ultimul minut…Ultima îmbrăţişare… Ultimul pahar cu apă…"

Sursă: Ce... (Adela Popescu)

Au trecut cinci zile de la tragicul accident, dar până acum nu am avut curajul să îmi exprim frustrarea şi supărarea faţă de ce s-a întâmplat. Cuvintele sunt de prisos acum, dar sper din toată inima că o să avem curajul să luptăm pentru ceva mai bun! Dumnezeu să-i odihnească în pace!

Geografia sufletului

Sunt invidioasă pe acei oameni, care au șansa să trăiască în cele mai minunate orașe ale lumii. Mă gândesc în fiecare zi la acest lucru. Nu e o invidie obișnuită; e ceva de nedescris. În unele momente aș da orice ca să mă trezesc într-o stație de metro super aglomerată la o oră de vârf al zilei, într-un oraș cum ar fi New York, Londra, Budapesta, Paris sau Tokio. Niciodată nu am mai fost atât de îndrăgostită de ceea ce reprezintă de fapt   un oraș; toată arta aceea contemporană, oameni de toate naționalitățile, micro fashion și macro fashion, toate simbolurile și construcțiile faimoase. Consider că fiecare oraș are ceva magic,  un suflet uriaș, care poate primi pe oricine, indiferent de vârstă sau de sex. Mă întreb cum e posibil să iubesc ceva ce nu am văzut niciodată, să fiu atât de îndrăgostită de toate muzeele și parcurile din aceste metropole. Încerc să îmi explic asta zi de zi, dar cred că aș putea să o numesc numaidecât, geografia sufletului meu.

Oare mai ştim ce înseamnă un lucru cu adevărat bun?

"Trăim într-o societate în care consumăm totul, plătim, consumăm, aruncăm. Trăim într-o societate în care funcţionează mai mult ca niciodată regula “oricine este de înlocuit”. Ne aprindem repede şi ardem la fel de repede, suntem tensionaţi, ne zbatem, suntem ofensivi, credem că mereu are cineva ceva cu noi, ca suntem nedreptăţiţi.

Ne dorim sa stam cu curul pe scaunul unei masini de 300 de cai putere, vrem cei mai scumpi pantofi din mall. Ne umplem cosurile la cumpartauri cu zeci de lucruri si aruncam din ele pentru ca asa suntem…consumatori. Si in relatii facem la fel. Ne aprindem repede si ardem la fel. Suntem o torta de unica folosinta. Un fitil care se aprinde si care nu are lumanare. Ni se cuvine orice si vrem totul. Nu ne mai bucura o cafea bauta pe terasa intr-o dimineata insorita de martie, nu ne mai bucura un mesaj de “buna dimineata”, o poza, o floare, o ciocolata. Vrem tot. Pentru ca ni se cuvine. Nu ne multumim cu putin.

Îmi aduc aminte de bucuria aia din copilărie când primeam un cadou. Îmi e dor de bucuria aia. De momentul ăla în care primeam o minge şi dormeam cu ea in pat, lângă pernă. Să o văd mereu, să mă bucur de ea. Acum nu ne mai bucuram când primim ceva. Indiferent ce. Ni se cuvine. Era normal să primim. Era mai limpede ca apa unui izvor şi mai puternică ca lumina zilei. Ne luptăm cu adversari imaginari, suntem mereu neîncrezători, falşi. Credem că noi trăim drame existenţiale..şi că cei din jur nu au nicio grijă. Uităm să ascultăm problemele prietenilor, ştim doar ce avem noi de spus şi vrem ca toată lumea să ne asculte.

Suntem o portavoce stricată care nu se mai aude..şi cu toate astea noi incă ţipăm in ea. Nu avem repere, ne luăm ca modele oameni care nu au niciun model, uităm cine suntem şi vrem mereu să fim miezul, credeam că fara noi nu se poate. Consumăm şi ni se pare normal sa aruncăm imediat ce am consumat. Nu mai avem timp de noi. Când începem o relaţie în loc să ne bucurăm de persoana de lângă ne futem creierul cu tot felul de probleme imaginare şi cu voia noastră lucrăm la distrugerea încet şi sigur a relaţiei respective.

Suntem preocupaţi de ceea ce face rău cel de lângă noi şi uităm că şi noi facem acelaşi lucru. Ne este mult mai uşor să criticăm, să aruncăm cu noroi în alţii decât ne facem noi curat în curtea noastră plină de bălării. Ne dăm seama că ne pierdem oamenii dragi după ce se întâmplă asta. Şi nu ştim care sunt cauzele, de ce s-a ajuns aici. Ne uităm la părinţii noştri şi vedem că au îmbătrânit, ne panicăm şi incepem sş ne punem întrebări. Un singur lucru din cele scrie mai sus dacă nu mai facem…o să fie mai bine."

Sursa: Blogu Lu' Otravă

Ed Sheeran- Photograph

M-am îndrăgostit de piesa aceasta, fără dar şi poate! E o melodie parcă ruptă din realitate, care se potriveşte atât de bine cu ceea ce trăim în zilele noastre. Sunt prea multe lucruri care sunt menite să reziste şi să treacă peste tot şi toate! Pot să spun că acest lucru mă bucură enorm, sunt fericită că mai sunt oameni care luptă indiferent de obstacol! 

So you can keep me
Inside the pocket of your ripped jeans
Holding me close until our eyes meet
You won't ever be alone, wait for me to come home

Loving can heal, loving can mend your soul
And it's the only thing that I know
I swear it will get easier, remember that with every piece of ya
And it's the only thing to take with us when we die

October

Se spune că dacă îți e dor de vară în octombrie, nu știi să te bucuri cu adevărat de toamnă.. Toamna mă face să mă simt melancolică. Atât de melancolică, încât îmi doresc cu ardoare să călătoresc ca vara trecută, dar mai ales să îmi îmbrac costumul de baie seară de seară, înnotând în apusul strălucitor. Hmm, ce amintiri frumoase despre o vară de mult trecută! 

Arat mai rău decât mă așteptam să fi arătat. Am ochii destul de umflați și înconjurați de niște cercuri evidente a ceea ce aș fi făcut noaptea trecută. Ochii de un verde pal, buzele ușor crăpate ca întotdeauna, dar totuși tenul meu de un bronz natural și-a păstrat frumusețea obișnuită. Mă plimb aiurea pe stradă fără să doresc să mă fac remarcată în vreun mod neobișnuit. Sunt agitată și îmi e rece. Sunt niște picături reci de ploaie, care se lovesc ușor de părul meu șaten și de câteva șuvițe blonde aruncate ici-colo. Nu mă simt bine, deși aș da orice ca să nu fiu nevoită să recunosc. Îmi e prea greu să recunosc adevărul care e chiar sub nasul meu, încerc să înfrumusețez durerea și greutatea acestui adevăr, dar e aproape imposibil. Refuz să accept o distanță atât de "enormă" pentru mine și pentru sufletul meu mai ales.

                             

We'll be together, we'll be together

Let me escape in your arms

Baby I'm yours, baby I'm yours

Love don't come easy at all

I miss you so much, I miss you so much

Maybe if the stars align, maybe if our worlds collide
Maybe on the dark side we could be together, be together
Maybe in a million miles, on a highway through the stars
Someday soon we'll be together

I got lost in this song. It's ours. I feel it in my soul. I miss you more than anything. 

Ultima zi din septembrie

Of, dar nu aşteptarea ne omoară, ci dorul. Nu revederea e divină, ci acea strângere în braţe care aduce înapoi tot ce furase distanţa.

                                          Nu aşteptarea ne omoară, ci dorul de cel drag. Poţi aştepta o viaţă întreaga omul care pe care îl iubeşti şi care ştii că te iubeşte aşa cum poate el mai bine. Îl poţi aştepta pentru că iubirea lui ţi-e certitudine că nu va întârzia mai mult decât i se permite. Dar dorul e ucigător. E ucigător pentru că ştii cum e să îl ai în braţe, nu doar în suflet, pentru că ştii cum e să te mângăie, nu doar să te aline amintirea lui. Dorul e ucigător pentru că în loc să îl ai pe el lângă tine, trăieşti doar cu momentele în care l-ai avut. Nu aşteptarea ne omoară, să aştepţi e uşor. Dorul e chinuitor, pentru că dorul e o durere de suflet. Şi cât de tare doare sufletul când are nevoie de alinarea celui drag…

                                          Nu revederea e divină, ci acea strângere în braţe care aduce înapoi tot ce furase distanţa. Să revezi… Să îl revezi pe cel drag nu înseamnă nimic după ce l-ai visat în fiecare noapte şi ţi-a urmat fiecare gând. Dar acea strângere în braţe… Aceea ţi-l aduce pe el cu adevărat. Acea strângere în braţe îţi alungă dorul din inimă şi ţi-l aduce în suflet pe el.

                                          Şi să ştiţi că ochii care nu se văd, se uită numai dacă nu s-au iubit, dar dacă s-au iubit, se vor iubi mai mult după revedere. Se vor dori mai mult şi se vor preţui mai mult. Şi toate astea pentru că iubirea are puterea de a schimba totul. Distanţa apropie, iar greutăţile te fac mai puternic, nu mai slab.

                                          Nu aşteptarea ne omoară, ci dorul. Nu revederea e divină, ci acea strângere în braţe care aduce înapoi tot ce furase distanţa.

Sursă: Dama de Treflă

How can emptiness be so heavy?

Sometimes everything I feel it's that I'm empty. I try to not say anything, but it seems like it's impossible. I'm lost in this endless emptiness. I'm looking to make new friends, I want some new faces in my life, but this time, I'd like this face to be real. If you see me on the street, on a rainy day, you gonna think that I'm insane. Why? That's the question. You will see the interminable tiredness on my face, the constant search for true friends (sure, if that exist somewhere) and the most scary will be my eyes in tears. What kind of tears? That's the question. Perhaps tears of longing, hatred or desire? I also hate liars. They lie about their life, their feelings even about their dog. The boulevard (not the boulevard of broken dreams, I promise) it's crowded  with cheaters. That's our life. We lie without barriers, but we don't realize that we lie to ourselves.

"I wanted to write down exactly what I felt but somehow the paper stayed empty
and I could not have described it any better"

Frustrată,obosită,stresată,supărată,nervoasă.Toate într-una.

A trecut abia o săptămână de când a început liceul, iar eu mă simt atât de epuizată încât nu cred că o pot exprima prin cuvinte. Seara, la ora 8:00 PM mă târăsc prin casă cu ceaşca mea preferată în mână, de parcă ar fi 3:00 AM. Toate acestea, desigur, cu nişte dureri îngrozitoare de cap. Mă trezesc în fiecare dimineaţa la 6:00 AM cu ajutorul unei ceşti de cafea negre, dar în zadar. Încă din prima săptămână nu am făcut altceva decât să stau toată ziua în bancă şi să citesc o carte bună (Coliba unchiului Tom- Harriet Beecher Stowe). Nici nu ştiu, mă simt ca o stupidă vorbind despre liceu sau despre orice legat de liceu. Pur şi simplu aş vrea să plec undeva cât mai departe (cel puţin la 1500-2000 km), singură. Sunt ofensată şi dezamăgită de oamenii din jurul meu, Din nou. Iar. Din nou. Nu pot să pricep cum un om pe care îl iubeşti mai presus de orice se poate schimba atât de mult, poate deveni atât de nesuferit şi răutăcios (lucru pe care nu îl suport în general la oameni). Aş da orice ca să pot schimba în bine un om, dar uneori acest lucru nu depinde doar de noi. Mă simt atât de indecisă acum, habar nu am cum ar trebui să reacţionez sau să acţionez. Cert e că nici eu nu mă înţeleg, dar ştiu sigur că aş da orice ca acest om să fie la fel de bun în continuare, cu acel suflet şi zâmbet de copil. Cer atât de mult? Cred că da sau poate chiar sunt convinsă că da, îmi e doar greu să accept anumite lucruri. Probabil am nevoie de mai mult somn sau de o beţie. Week-end fain vă dorim! Eu şi cafeaua.

21 guns

Do you know what's worth fighting for,

When it's not worth dying for?

Does it take your breath away

And you feel yourself suffocating?

Does the pain weigh out the pride?

And you look for a place to hide?

Did someone break your heart inside?

You're in ruins

"Fiecare clipă de căutare este o clipă de regăsire."

"De aceea e aşa de important să laşi anumite lucruri să treacă. Să le dai drumul. Să te desprinzi de ele. Oamenii trebuie să înţeleagă că nimeni nu trişează, uneori câştigăm, alteori pierdem. Nu aştepta să ţi se dea ceva înapoi, nu aştepta să ţi se recunoască efortul, să ţi se descopere geniul, să ţi se înţeleagă iubirea. Încheie nişte etape. Nu din orgoliu, din neputinţă sau mândrie, ci pur şi simplu pentru că acel lucru nu se mai potriveşte cu viaţa ta. Închide uşa, schimbă discul, fă curat în casă, şterge praful. Încetează să mai fii cine erai şi transformă-te în cine eşti!"

                                           Paul Coelho

Prima zi ploioasă de toamnă

"Începem plimbările prin parc, când alergăm cu piciorul după frunze, când soarele îţi încălzeşte spatele,când frunzele vin una dupa alta de sus şi se lovesc atât de sec de pământ.Acolo jos, pe pământ ,frunzele devin un amestec de culori. Încerc să-mi aduc aminte de ultima plimbare în parc.Nu reuşesc...

Serile de toamnă au farmecul lor.

Grădina se umple de flori tomnatice, poate cele mai parfumate flori din tot decursul anului, în curte începe să miroasă a struguri copţi.

Soarele care apune şi te anunţă că s-a mai sfârşit o zi, răceala care devine din ce în ce mai ascuţită, aerul rece care te face să te grăbeşti spre casă.

Şi asta nu pentru că ar fi frig afară, dar nu poţi suporta răceala cu care te tratează.

Te duci acasă, şi îţi revii cu un ceai fierbinte băut lângă geam.Te uiţi cum a dispărut verdele crud, cum a fost înlocuit de acel ruginiu în diferite nuanţe.

Gândul că mâine vei găsi copacii mai dezveliţi, gândul că poate ploua. Ploile toamnei, sunt atât de reci încât te gândeşti că pământul chiar suferă, Îl cuprinde dorul de zilele fierbinţi de vară.

Toate aceste gânduri te fac să tragi şi mai bine pătura pe tine şi să adormi cu acel miros de toamnă.

Toamna ne face mai buni, mai tandrii, poate şi mai generoşi, acum depinde de starea în care te găseşte."

Sursa: Blog de Miere