Anul care vine

În dimineaţa aceasta sunt puţin melancolică. Mai sunt exact două săptămâni până în 2016. Sună al naibii' de ciudat, nu-i aşa? Mă gândeam la lucrurile pe care le-aş fi putut face, dar nu le-am făcut. La oamenii pe care i-am pierdut treptat, nu neaparat anul acesta, doar aşa în general. Mă gândeam, oare exista vreo portiţă deschisă ca să îi pot reprimi în viaţa mea? Cred că aş lăsa orgoliul ăsta stupid la o parte şi aş face-o. La naiba, chiar aş face-o! Dar nu sunt sigură că ar exista vreo cale de întoarcere, nu şi din partea celorlalţi. E momentul în care ne gândim ce am făcut bine şi ce nu, hmm, zici că ar mai conta. Nu putem schimba nimic, decât poate pe noi. Sunt mulţumită de realizările din anul acesta, nicidecum nu e vorba despre asta. E vorba că pe an ce trece, suntem tot mai trişti şi stresaţi, de parcă vezi Doamne, am avea cel puţin două vieţi de trăit. Nu profităm de micile plăceri ale vieţii, rănim oameni, suntem ca nişte persoane fără suflet, care umblă pe străzi ca nişte roboţi nenorociţi, fără sentimente. Oare chiar aşa trebuie să fie? M-am săturat până peste cap să aud promisiuni prosteşti de anul nou, cum ar fi să slăbeşti, să munceşti mai mult sau să călătoreşti mai mult. Promisiunile noastre trebuie să simbolizeze bunătatea şi schimbarea în bine, nimic altrceva! Nici mai mult şi nici mai puţin.