"Mă chinui din răsputeri să-mi adun gândurile și impresiile și să scriu ceva coerent despre cartea la care stau de cel puțin 3 luni. Pentru că Pe aripile vântului e una dintre cărțile care m-au făcut să sufăr, care m-au chinuit și m-au făcut să plâng. Da, am plâns la final de-am zis că-mi sare cămeșa de pe mine. Ceea ce pentru mine e calificativul suprem pentru o carte extraordinară. Știu, sunt puțin masochistă, însă bine spunea un text de pe un wallpaper pe care l-am ținut multă vreme pe PC: „știi că ai citit o carte bună când ai întors ultima pagină și te simți ca și când ti-ai fi pierdut un prieten drag”.
Sunt atât de multe lucruri de spus despre Scarlett și Rhett, despre Ashley și Melanie, despre Tara, despreMammy, despre toate personajele atât de bine conturate, încât dacă aș scrie tot ce mi-a trecut prin cap când am citit cartea (dacă mi-aș mai putea aminti acum pe loc), aș umple câteva pagini de Word. Sunt atât de multe lucruri care nu se văd în film și care nu ai de unde să le deduci dacă nu citești cartea, sunt atât de multe trăiri și atât de intense, încât e chiar o bătaie de joc să te mulțumești doar cu filmul.
Intru în el spunându-vă că m-am identificat cu Scarlett în atâtea rânduri și am urât-o în atâtea altele încât încă nu-mi dau seama dacă mi-a plăcut de ea sau nu. Desigur că am admirat-o pentru determinarea ei, pentru puterea de a-și reface forțele, pentru capacitatea de a nu se lăsa doborâta nici de moarte, nici de crimă, nici de lipsa de iubire. Pentru faptul că a refuzat să fie o femeie ca toate celelalte, că a ignorat opinia publică și concepția conform căreia femeile n-ar trebui să intre în afaceri, pentru că și-a făcut o promisiune pe care și-ar fi dat și viața să o respecte. „Fiindca îi era cu neputință să trăiască în trecut, pornea cu hotărâre înainte.” Dar n-am s-o port ierta deloc pentru cum s-a comportat cu copiii ei, n-am să-i pot ierta tăcerea și încăpățânarea care l-au făcut să sufere atât de mult pe Rhett. N-am să-i pot ierta superficialitatea exagerată și nici disprețul pentru Melanie. Și cu toate astea, la fel ca și Rhett, acum simt pentru ea „tocmai lucrurile pe care știu că le urăști: milă și un ciudat fel de bunătate”. Milă pentru toată viața grea pe care a avut-o, pentru toate pierderile pe care numai Dumnezeu știe că nu orice om le-ar fi putut îndura, și bunătate pentru că oricât de ipocrită și de superficială și de arivistă ar fi fost, într-un târziu și-a dat și ea seama pe ce lume trăiește cu adevărat.
Scarlett a trăit mereu o viață dublă: aceea reală și aceea din capul ei, imaginară, în care nimeni (în afară de Rhett) nu-i cunoștea gândurile, nimeni nu-i bănuia planurile și sentimentele, care uneori erau peste măsură de scandaloase. Toată dragostea ei pentru Ashley era doar în capul ei pentru că niciodată n-a avut nimic în comun cu el, nu l-a înțeles niciodată, nu i-au plăcut aceleași lucruri ca și lui. Era doar bărbatul pe care nu-l putea avea și nu s-a împăcat cu asta decât prea târziu, când a înțeles că e un om prea slab pentru ea.
Despre Rhett… oh, Rhett cred că e visul oricărei femei, însă nici o altă femeie nu i s-ar fi potrivit așa cum i s-a potrivit Scarlett. Rău dar bun, atât de bun cu oamenii la care ținea, atât de sigur pe el și atât de fin cunoscător al firii umane. Margaret Mitchell are respectul meu etern pentru zugravirea acestui personaj tulburător și nemuritor. Rhett știa tot timpul cum sa o citească pe Scarlett, cum să îi înțeleagă gesturile și apucăturile, cuvintele și comportamentul, însă n-a știut să o priceapă atunci când era cu adevărat nevoie. Adică a doua zi după ce a lăsat-o pentru a doua oară însărcinată și pe toată perioada convalescenței ei, când a preferat să stea în fața ușii ei decât să intre și să riște să-l scoată afară, atunci când era cel mai important să o citească și s-o înțeleagă, atunci n-a fost în stare… Dar oricât de cerebral ar fi fost, omul ăsta totuși iubea și când iubirea orbește nu poți citi gândurile și interpretarea îți joacă feste. Ah, câta lipsa de comunicare și de sincronizare între ăștia doi… și pe lângă suferința lor, mai suferim și noi ăștia de citim cartea…
Pe aripile vantului mi-a mai plăcut și pentru că e o carte despre război, scrisă de o femeie. Perspectiva e diferită față de toate romanele despre război pe care le-am citit eu. In niciuna nu e descrisă viața celor rămași acasă cu atâta exactitate cum e descrisă aici."
Sursă: Tomata cu scufiţă
Cred că nici eu nu puteam să descriu mai bine decât atât sentimentele amestecate pe care le-am întâlnit în timp ce am citit această carte. De ce? Pentru că au fost multe sentimente, prea multe: de admiraţie, dispreţ şi multă iubire ascunsă în spatele unei personalităţi crude.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu