“Cel ce zâmbeşte în loc să urle, va fi întotdeauna învingător.”

Niciodată nu am dat de înţeles cum că mi-ar fi măcar puţin uşor. Am încercat doar să mă ascund în spatele sutelor de aparenţe. Nu mai credeţi că e atât de simplu să te trezeşti dimineaţă de dimineaţă cu sufletul urlând de dor. Dar te trezeşti, pentru că asta ai ales să faci. Aş putea la fel de uşor să zic că nu pot sau că îmi e greu, dar mă întreb de ce să fac asta? De ce, dacă încă mai am tăria să fac faţă acestui dor care nu face altceva decât să scoată suifletul din mine? Pentru numele lui Dumnezeu, nu mai credeţi în aparenţe. Pătrundeţi în sufletul oamenilor, ca să vedeţi dezordinea şi durerea. Sunteţi atât de naivi, încât vă lăsaţi influenţaţi de câte un zâmbet şters. Uneori, stau în autobus şi mă întreb ce se află în sufletul domnului în vârstă, care tocmai s-a aşezat sau ce se ascunde în spatele unui zâmbet paradiziac? Poate doar aparenţe; aşa cum aleg şi eu sau tu să te ascunzi în spatele lor, dar totuşi îmi pun întrebarea dacă acei oameni trecători sunt trişti sau fericiţi. Acest lucru nu înseamnă să fi minunat, înseamnă să fi om în primul rând. Un om normal cu suflet.