Fuck this shit!

Sunt  într-o situaţie destul de dureroasă, dură oarecum. Nu am nevoie de sfaturi de data asta. Toţi îmi spun acelaş lucru: suport prea multe. Ăăă, aşa e. Nu cunosc limita cănd e vorba de iertare, deşi nu ştiu câte luni voi mai rezista continuănd aşa, suferind. Îmi vine să îmi bag pula şi să renunţ, dar nu merită. Nu vreau să pierd. Vreau să continu' să lupt în continuare. De ce să renunţ acuma cănd sunt puternică? Deşi în sufletul meu doar eu ştiu ce e. Câte furtuni sunt şi nici măcar urmă de soare. Mai ştie acest lucru cineva în afară de mine? NU! Nici măcar cei care ar trebui să ştie nu ştiu. Pur şi simplu nu mai vreau să trăiesc într-o iluzie, nu mai vreau să trag nici o conluzie.

Sunt sătulă până peste cap de oamenii care nu au viaţă şi încearcă să o conducă pe a mea. Bă, fraţilor! Asta e VIAŢA MEA aşa că fac ce vreau eu cu ea. Nu ce vreţi voi. Dacă nu fac cum vreţi voi vă supăraţi şi nu de alta doar pentru că sunteţi nişte idioţi nesuferiţi. Nu aveam de gând să vă jignesc, dar din câte văd voi chiar nu aveţi de gând să mă lăsaţi în pace. Măcar relaţia mea lăsaţi-o în pace. Într-o relaţie sunt două persoane în caz că nu ştiaţi care aleg cănd va fi începutul şi cănd va fi sfârşitul. Nu încercaţi să vă mai tot frecaţi de mine până nu realizaţi câtă diferenţă e între mine şi între voi. Niciodată nu am suportat persoanele care se bagă în viaţa mea fără nici un motiv, doar din ciudă sau din pură distracţie fără să realizeze că pot distruge cu asta lucruri frumoase, cu greu realizate.


P.S.: azi e 29- ultima zi din luna frebruarie. Cât de repede a trecut iarna asta. Din păcate cu multe certuri, suferinţă şi foarte puţine clipe frumoase. Vă mulţumesc celor care mi-aţi fost alături iarna asta.

I still ask myself why you not understand..

Cât de enervante pot fi persoanele cârora le este ciudă cănd ai succes în ceva, cănd câştigi ceva sau ai o relaţie, iubeşti şi eşti iubită. Eu oficial m-am săturat îngrozitor de tare de persoanele asemănătoare din jurul meu. Ce rezolvă dacă încearcă să distrugă ceva ce ai clădit cu greu, iar acum lupţi ca să nu se destrame. Dacă ar fi vorba despre un copilaş de cinci ani nu aş spune nimic, dar e vorba despre persoane destul de " mature ". Persoane care sunt mai mari ca mine abia cu cinci ani şi se cred habar nu am eu cine cănd abia au învăţat să se şteargă la fund. Nu suport persoanele care mă judecă fără să ştie câte ceva despre mine sau despre viaţa mea.

You know my name.. Not my story!

Nu înţeleg de ce trebuie să aud comentarii de genul: " Ăla are prietenă de treişpe' ani. Îţi dai seama? " . Wai Doamne cât e de gravă situaţia, îţi dai seama? În primul rând nu l-am rugat eu să fie cu mine, ci el a ales asta. Nu l-am obligat eu, ci el a ales să fie cu o copilă ca mine. Nu înţeleg cu ce naiba deranjează asta persoanele din jurul meu. Vă afectează cu ceva? Wai de mine cât de puţin îmi pasă. Mă doare fix în cur de comentariile voastre de doi bani. Mi se rupe. Dacă nu vă place atunci nu mă băgaţi dracului în seamă, nu mă mai frecaţi la icre cu chestia că sunt mică pentru că ma doare în pulă de voi. Nu sunt împreună cu voi, ci sunt cu el aşa că nu sunt obligată să vă suport. Nici pe X şi nici pe Y nu vreau să-l suport şi e posibil să nici nu o fac. Vă credeţi atât de maturi, plini cu experienţe şi alte chestii de genul. Pentru mine au fost amintiri ce veşnic o să doară, pentru voi au fost doar amintiri de o seară.

Love? No, I prefer Vodka.

Ieri făceam curat în sertarul meu care era plin cu caiete de când eram clasa întâia, a doua, a treia, a patra. Am găsit un caiet gen jurnal în care am scris aşa:

" S-a terminat. Nu sunt tristă pentru că mai sunt şi alţti băieţi pe lumea asta "

Nu îmi amintesc cănd am scris chestia asta, dar îmi place cum gândeam. Timp de trei-patru ani s-a schimbat total opinia mea despre chestia asta cu suferitul după idioţi băieţi. Mereu am pus suflet şi am suferit din cauza asta foarte mult. Eu am fost de vină de fiecare dată. Am pus prea mult suflet. Acum nu mai pun. În ultimele luni mi-am schimbat din nou părerea despre chestia asta. Habar nu am de ce, dar am realizat că sunt aşa mulţi băieţi care mă vor şi ar face multe sacrificii ca să fie cu mine. Nu mă mândresc cu asta, dar sunt foarte mulţi băieţi pe lumea asta, de ce naiba să suferi după unul? E OK până în momentul în care nu vă mai înţelegeţi bine, vă jigniţi şi chestii de genul. Eu de exemplu nu pot să înghit cănd prietenul meu încearcă să mă facă geloasă şi mai ales nu atunci cănd face asta pomenind de o tipă pe care ştie bine că nu suport sub nici o formă. Acum nu vorbesc doar despre prietenul meu de acum, ci şi de cel din trecut sau din viitor. E un băiat adevărat acel băiat care nu încearcă să îşi facă prietena geloasă flirtrând cu altele, ci încearcă să le facă pe altele geloase cu prietena lui. Mi se pare stupid cănd spunem că el e diferit de alţii cănd oricum ştim că e la fel ca restul, dar ne place totuşi să exagerăm. Nu înţeleg de ce nu putem renunţa pur şi simplu cănd avem şansa să facem asta. Sau avem pur şi simplu un motiv bine întemeiat. Probabil pentru că suntem mult prea credule şi îndrăgostite uneori. Cănd eşti îndrăgostită de un băiat parcă alt băiat nu mai există pentru tine indiferent cât de drăguţ e băiatul respectiv. Uneori ne e frică să-l lăsăm de mână şi să spunem " Pot şi fără tine! ".

Nu suntem slabe pentru acest lucru, doar pur şi simplu avem nevoia de aceea dragoste eternă, de acele alintări, săruturi şi îmbrăţişări. Da, clar lucrurile astea ne-ar putea oferi şi alţi băieţi, dar noi suntem încăpăţânate şi îl vrem doar pe EL. Dacă ei se joacă, noi de ce nu am putea face-o?!

Morning after dark

Bună dimineaţa!


Sau mai puţin bună. O ceaşcă de cafea, o piesă frumoasă şi atât. Nu am chef de nimic, mă plictisesc parcă-parcă. Până marţi seara sunt singură acasă. Hihiii, naşpa. E aşa goală casa. Nu îmi e frică, dar îmi lipseşte zgomotul de prin casă. Într-un fel e OK, pentru că nu îmi freacă nimeni creieru', adică soră-mea mai dă pe acasă din cănd în cănd, că e la bunica şi cănd se plictiseşte vine p'acasă. Să dorm nu prea pot, la TV nu este nimic înteresant, de facebook m-am plictisit, să ies chiar nu am chef momentan. O să stau toată ziua şi o să frec menta, iar pe la 5-6 am să ies. 


Nu mai am idei, am terminat. Pa!

Fake friends..

Cearcăni, lacrimi şi nici un zămbet. E dureros să ştii că faci toate sacrificiile degeaba. Nimic nu îşi mai are rostul. Îţi vine să urlii şi să ţipi că doare. Doare fiecare clipă. 

Nu simt nimic. Doar durere, dezamăgire şi lacrimile care îmi curg pe obrazul fierbinte. Rimelul e întins pe obrazul meu. Nu mă mir. Am plâns trei ore încontinuu'. Da îi pasă cuiva? Hăă? NU! Clar. Am ajuns să suport ceva ce nu sunt obligată să suport. Ar trebui să o facă aia care e de'o vârstă cu el, iar eu să îmi bag pula şi să mă distrez. Am inima frântă. Simt cum mă doare fiecare cuvânt, fiecare atingere. Nu mai pot să suport! A fost ultima dată cănd am suportat acest lucru. Ultima dată. Mă doare al naibii de tare că trebuie să fac ceea ce nu sunt deloc obligată să fac, dar cică e datoria mea. De ce să fie?! În faţa mea unele persoane sunt praf! Mi-au arătat cât de muişti sunt. Cănd ai nevoie de ceva vii la mine şi mă pupi în cur să te ajut, iar cănd am eu nevoie sau el că doar sunteţi prietenii lui, vă doare'n pulă. Muiştilor! Din prima clipă am ştiut că nu sunteţi prieteni adevăraţi. Am ştiut mereu, dar am tăcut şi o să tac în continuare pentru că nu sunteţi prietenii mei. El e un prost că nu observă ceea ce se petrece în jurul lui. Cine naiba a fost lângă el aseară şi în alte seri? Eu sau ei? EU, pentru că eu am avut inimă să nu îl las acolo, singur. Deşi nu e datoria mea. Sunt prietenăsa, dar asta nu înseamnă că trebuie să îi suport toate porcăriile, dar voi DA! Voi sunteţi prieteni lui adevăraţi. FIX PULA! Ca voi mai sunt 100.000.000 pe pământul ăsta plin de câcăcio**i. Nu meritaţi nimic. Proştii lumii.

Teenage life, the worst period [18]

- Îţi mulţumesc că eşti aici! - îi zămbesc eu cu cun zămbet fals

- Voi fi aici mereu. Ia loc. Eu merg să aduc două ciocolate calde. Să nu pleci de aici!

Nu mai apuc să spun nimic. Mă aşez la o masă de lângă geam de unde se puteau vedea bine oamenii trecători. Se vedea fericirea pe chipul lor. Mă durea. Se prelinge uşor o lacrimă din ochii mei ...

- Tu plângi? - îl observ pe Andrew lângă mine..

- NU!

- Ce s-a întămplat?

- Nimic. Pur şi simplu îmi e frică. Îmi e frică să nu te pierd. Despre ce naiba vorbesc?! Nici nu eşti al meu. Eşti aici acum, dar poate mâine nu vei mai fi. Poate peste o oră o să te văd cu alta de mână. Am nevoie de tine aşa cum nu am mai avut nevoie niciodată de nimeni. Nu mai am putere să continuu. Mă doare inima. E atât de micuţă şi totuşi e plină cu cicatrice. De ce naiba trebuie să sufăr mereu?! De ce naiba pun suflet?! Se spune, că în viaţă doar odată ne îndrăgostim cu adevărat. Atunci de ce suferim la fiecare despărţire? La fiecare pierdere? Am oferit atât de multe şi nu am primit nimic încapoi! NIMIC! Nici măcar puţină dragoste! - încep eu să plâng în hohote..

- Micuţa mea! Te rog nu plânge.. Te iubesc! Te iubesc aşa cum nu am mai iubit pe nimeni niciodată. Aş face orice ca acum să te văd zâmbind. Te rog nu plânge! - mă roagă el să nu plâng

- Te iubesc Andrew! - spun eu printre lacrimi, bâlbâindu-mă

Teenage life, the worst period [17]

Se apropie de mine, mă sărută amical şi mă strânge în braţe. Aveam nevoi de aceea îmbtrăţişare.

- Ce faci micuţ-o? - îmi zâmbeşte el

Era atât de dulce. Ochii lui albaştri strălucau ca prima stea care apare pe cer seara. Cănd îl priveam pur şi simplu mă pierdeam în ochii lui. Îl privesc timp de câteva minute..

- Ăăă, scuze. Bine. - fac eu nişte ochi de căţeluşi

- Mai ai ore?

- Da, dar nu am chef..

- Ce coincidenţă.. nici eu. Hai să plecăm. Ştiu o cafenea prin apropiere.

- Ahww.. ce idee bună. Îmi iau ghiozdanul şi vin.

Nu m-a lăsat singură nici un moment. M-a luat de mână şi m-a condus până în clasă. Toţi colegii mă priveau gen: " Ce naiba caută aia cu Andrew? ". Nu îmi păsa şi nici lui nu îi păsa. Raffaela şi-a dat seama despre ce e vorbă, mi-a tras cu ochiu şi îmi făcea semn să o sun mai încolo. Ieşim din şcoală.

- Mooor! E paza la poartă - mă enervez eu

- Şi?! Nu văd care e problema. Sărim gardu'! - râde el ironic

- Nu, eu nu sar gardul! Nu fi nebun măi!

- Cum să nu!

Mă ia de mână şi fugim până la gard. Abia puteam să ţin pasul cu el. Am sărit gardul într-un final. Cu ajutorul lui. Pe drum către cafenea nimeni nu a spus nimic. Pur şi simplu mă ţinea de mână şi îmi era de ajuns. Simţeam cum îmi bate inima din ce în ce mai tare. Oare m-am îndragostit?

Într-un final ajungem la cafenea..

- Brrrr.. cât e de frig - spun eu

- Vin-o încoace.

Mă strânge el puternic în braţe.. Îmi doream să rămânem aşa pentru totdeauna..

Momente

Sunt momente în viaţă când simţi că nu mai ai nici un rost, când ai impresia că tot pentru ce ai luptat se pierde, când propria respiraţie te doboară, când mănânci numai să le satisfaci grija celor din jur, când îţi vine să plângi încât să inunzi Pământul, când nu mai ştii prin ce metode să te descarci. .
Când cel mai greu e să realizezi că trebuie să mergi mai departe.

Teenage life, the worst period [16]

Dimineaţa ora 8:20

Aud telefonul care sună insistent de câteva minute. Mă plictisesc să tot aud telefonu' ăla idiot, aşa că într-un final răspund.

- Hăă? - întreb eu somnoroasă

- Tu chiar nu ai de gând să dai pe la şcoală? - o aud pe Raffaela puţin nervoasă

- Offff! Azi avem şcoală. Fuck! Scuză-mă, am uitat să mă trezesc. O sa fiu gata în 20 de minute şi o sa iau un taxi. Te pup!

- Nu e nimic! Te aştept. Şi eu te pup!

Închid rapid şi mă îndrept spre dulap. Îmi iau o bluză albă, nişte blugi puţin rupţi şi nişte botine, apoi merg la baie. Mă spăl pe dinţi, pe faţă, îmi îndrept părul, îmi iau cheile, ghiozdanul, nişte bani şi ies. Nu aveam nici un chef să chem taxi şi oricum, nu stăteam prea departe de şcoală, am mers pe jos. Ajung la şcoală, merg pe hol şi văd cum toate ratatele îşi îndreaptă privirile scârboase spee mine. Intru în clasă şi mă aşez în bancă. Povestesc puţin cu Raffaela, apoi se sună. Urma o oră de mate', iar eu cum în fiecare zi o fac curvă pe profa' de mate', ea în fiecare zi îmi dă un 3. Ora aia am dormit, apoi cănd am ieşit în pauză l-am zărit pe Andrew...

Teenage life, the worst period [15]

După puţin timp ajungem la apartamentul lui Tony. Urcăm până la etajul trei, intrăm în apartament şi pe cine văd?! YANIS. Fac o faţă destul de ciudată, râd ironic şi mă îndrept spre scări. Nu aveam de gând să stau alături de ăla nici un moment. Cobor scările, iar Raffaela mă urmăreşte.

- Stai! - strigă ea după mine

- Scuză-mă, dar chiar n-am de gând să râmăn lăngă ăla. - spun eu

- Unde mergi? Vin cu tine. Nu poţi să pleci singură! Nu te pot lăsa singură defapt.

- Raffaela! Te rog să nu vii după mine. Îţi mulţumesc, dar vreau să fiu singură şi nu vreau să se supere Tony, salută-l din partea mea. 

- Eşti sigură?

- Foarte sigură, scump-o!

Am pupat-o şi m-am îndepărtat cât de repede se putea de acel bloc. Îmi scot mp4'ul roz din buzunar, îmi pun căştile şi merg în jur de 3 km. Am hoinărit ceva timp pe străzi necunoscute. Mă dureau picioarele. Am luat un taxi şi am rugat taximetristul să mă ducă acasă. Ajung acasă, dar ai mei nu erau. Credeam că sunt în oraş, dar nu era aşa. Am uitat că am telefonul închis, iar cănd l-am pornit am avut câteva apeluri pierdute de la mama şi un mesaj:
" Scump-o, unde eşti? Încerc să te sun de câteva ore. Eu, tata şi sora ta plecăm pentru câteva zile la ţară. Bunica ta nu se simte bine. Ţi-am lăsat bani în sufragerie. O să te mai sun eu. Te pupăm! "

" Ââââ, ce bine. " Spun eu ironic, întristundu-mă. Acum chiar că am rămas singură.

Mi-am făcut un duş, apoi m-am pus în pat. Îmi era nespus de somn.

Morandi-A fost odată

Cât e de frumoasă! Respect Morandi!

" Chipul care altadata de frumusete stralucea
Era indurerat si parca
De soarele cald se frerea.."

Fuck this period!!!!

Simt un mare gol în inimia şi nu înţeleg ce e în locul acelui gol. Poate nimic, poate e doar din cauza lacrimilor care curg neîncetat pe obrajii mei roşii. Nu-mi pasă! De ce nu îmi pasă?! De nimic. E prea greu să accept că unele persoane s-au schimbat atât de mult. Eu vreau să fie totul la fel, dar vorbesc de parcă ar fi posibil. Nimic nu e posibil sau poate nu vreau eu să fac ceva să fie aşa cum ar trebui. Îmi e lene şi nu-mi pasă. Mă doare. Tot stresul ăsta mă afectează groaznic şi simt că încet-încet mă omoară. N-am nici o inspiraţie, n-am chef, îmi e lene. Nu fac altceva decât să intru pe facebook, să ies şi să sau dau replay la melodii. M-am săturat de curvele alea de la noi de la şcoală care se cred nişte * bunoace *, poartă platforme, colanţi la şcoală şi se uită ciudat la mine cănd mă văd în bocancii mei rozi cu blăniţă şi nişte blugi comozi. Da n-am altceva să le arat decât degetul mijlociu. Mi se rupe de ce cred ele! Mi se rupe de tot. Sunt al naibii de obosită şi n-am chef de lucrări. Mă doare fix acolo, dar totuşi încă plâng. Încă mai am acel gol în inima mea şi îmi doresc să plec. Unde? Cât mai departe de lumea asta de doi bani, de oamenii ăştia falşi, muişti, de piţipoancele astea. Da' nu-mi pasă! Scriu deampulea, da' nu-mi pasă şi atât.