Teenage life, the worst period [18]

- Îţi mulţumesc că eşti aici! - îi zămbesc eu cu cun zămbet fals

- Voi fi aici mereu. Ia loc. Eu merg să aduc două ciocolate calde. Să nu pleci de aici!

Nu mai apuc să spun nimic. Mă aşez la o masă de lângă geam de unde se puteau vedea bine oamenii trecători. Se vedea fericirea pe chipul lor. Mă durea. Se prelinge uşor o lacrimă din ochii mei ...

- Tu plângi? - îl observ pe Andrew lângă mine..

- NU!

- Ce s-a întămplat?

- Nimic. Pur şi simplu îmi e frică. Îmi e frică să nu te pierd. Despre ce naiba vorbesc?! Nici nu eşti al meu. Eşti aici acum, dar poate mâine nu vei mai fi. Poate peste o oră o să te văd cu alta de mână. Am nevoie de tine aşa cum nu am mai avut nevoie niciodată de nimeni. Nu mai am putere să continuu. Mă doare inima. E atât de micuţă şi totuşi e plină cu cicatrice. De ce naiba trebuie să sufăr mereu?! De ce naiba pun suflet?! Se spune, că în viaţă doar odată ne îndrăgostim cu adevărat. Atunci de ce suferim la fiecare despărţire? La fiecare pierdere? Am oferit atât de multe şi nu am primit nimic încapoi! NIMIC! Nici măcar puţină dragoste! - încep eu să plâng în hohote..

- Micuţa mea! Te rog nu plânge.. Te iubesc! Te iubesc aşa cum nu am mai iubit pe nimeni niciodată. Aş face orice ca acum să te văd zâmbind. Te rog nu plânge! - mă roagă el să nu plâng

- Te iubesc Andrew! - spun eu printre lacrimi, bâlbâindu-mă