Vreau..

Uneori îmi doream atât de multe lucruri frumoase sau pur şi simplu lucruri pe care le merit, dar nu.. nu a fost acolo nimeni să mi le ofere. Nu vorbesc despre cadouri sau orice de acest gen. Mă refer la iubire, tandreţe, o îmbrăţişare sau o mângâiere. Habar nu am cum e să ai un prieten adevărat. Nu am simţit decât că sunt proprietatea tuturor, dar defapt sunt singură. Când îmi e bine toţi sunt în stare să mă înţeleagă; dar când îmi e greu.. nu e nimeni. Vreau să cred că peste câţiva ani, atunci când voi fi matură, atunci când voi fi o femeie în toată firea, cineva îmi va fi prieten adevărat, dar nu.. nu vreau să mă mint singură. Totul e pe interes. Nu vrea nimeni să îmi ofere ceva sincer?! O iubire sinceră, curată şi frumoasă? Da, mi-o oferă el, dar poate nu e atât de curată precum cred eu? Dacă ar fi curată nu m-ar fi trădat, minţit, înşelat şi.. sunt atâtea chestii. Imaginea lui cu alta, imaginea mea cu altu', a murdărit toată iubirea asta. Sunt atât de mult lucruri de explicat aici. De ce nu mai există prieteni adevăraţi? Sunt singura care nu are aşa ceva sau mai sunt persoane care nu cred în ei? Când voi primi răspunsuri la toate întrebările pe care mi le pun aproape în fiecare noapte? Sunt prea dificilă ca persoană ca să nu am şi eu pe cineva sincer cu mine? Sau toată viaţa e atât de murdară? Ştiu, nu e bine ca opinia unei fetiţe de 14 ani să fie atât de urâtă despre viaţă, dar am învăţat de la cei mari. Sunt doar nişte afaceri. Afaceri de iubiri, săruturi, mângăieri, sinceritate şi minciuni. Îţi zic un adevâr, ca apoi să o spui altuia. Te iubesc, ca apoi să poţi să îţi baţi joc de mine. Te sărut, ca apoi poţi să săruţi pe altcineva. Te mângăi, ca tu să mă loveşti. Sunt sinceră cu tine, ca tu să mă minţi. Te mint odată, ca apoi tu să mă minţi toată viaţa. Aşa e, nu? Eu iubesc. Eu vreau să iubesc. Eu vreau să trăiesc viaţa din plin! Jur! Chiar vreauă! Vreau să dansez, să cânt, să sărut, să râd, dar nu mai vreau să plâng. Mi s-au uscat lacrimile deja. S-au uscat.. de mult.

Anii trec, iar viaţa merge iar..

 2007

Anii trec, iar viaţa merge înainte. 

Da, aşa e. Nu poţi opri timpul oricât de mult ţi-ai dori. Lacrimile vin, zâmbetele plec. Zâmbetele vin, lacrimile plec. E ciudat. Nici nu realizezi că au trecut atâţia ani din viaţa ta şi ai suferit atât de mult. Te-ai simţit neprotejat şi singur, dar uneori iubit şi împlinit. Aşa e viaţa. Noi, oamenii merităm asta. Merităm şi suferinţa dar şi fericirea. Suntem prea jegoşi ca să fim doar fericiţi. Ar fi prea frumos să nu existe atâta suferinţă, nu? O viaţă fără lacrimi, e o viaţă fără obstacole. Uite că din viaţa mea au trecut aproape paişpe ani jumate' şi încă nu îmi vine să cred că a trecut aşa de repede. Parcă acum mă jucam în nisip şi cădeam, apoi mă ridicam şi mergeam mai departe, deşi aveam genunchiul plin de sânge. Şi acum e la fel. Cad, mă ridic, deşi am inima plină de sânge. E ultimul an de generală. Hmm.. ce sentiment, ce fiori. Nu mai sunt copil. Cresc cu zi ce trece tot mai mult şi mă gândesc tot mai altfel. Se schimbă modul meu de a gândi, modul meu de viaţă şi mai ales modul meu de a iubi şi a vrea să fiu iubită. Se spune că ultimul an din generală e cea mai frumoasă. Ehh, da. Probabil. Încă nu am simţit asta pe pielea mea, dar sper să fie un an plin de 10 şi de zâmbete. E greu să realizez că încă ieri plângeam pentru că începe clasa a I-a, iar acum deja termin clasa a VIII-a. Sunt doar anii ce au trecut şi nimic mai mult.

Am cunoscut necunoscutul

Totul e grii. Totul e necunoscut, nimic nu mai e prietenos. Acum o săptămână era, dar am distrus tot. Eu am făcut totul cu mâna mea, iar acum sufăr ca şi o tâmpită. Nu am curajul nici să îmi mişc corpul, apoi să îmi caut tricouri de'ale lui şi să le îmbrac cum făceam altă-dată. Asta vrei, asta primeşti. Nu am crezut că o să o dau în bară chiar aşa. Toată casa e străină. Toată casa e indiferentă. Măcar de'ar fi aşa de indiferentă cum e el, dar el.. e mult prea rece. Nu mă priveşte, nu îmi vorbeşte şi nu îmi face bine. Îmi e frică de acuzările lui şi de discuţia lungă şi dureroasă care urmează. Nu o să creadă nici o iotă din ceea ce voi spune, sunt conştientă. Am faţa umflată de la atâta plâns şi MI'E RĂU. Chiar îmi e rău. În care parte să o iau la fugă? 

Laşă şi vinovată?!

E o durere mult prea mare. Mă simt atât de vinovată încât aş fi în stare să îmi fac cât se poate de mult rău. Mă simt ca şi un diavol, deşi greşeala mea nu cred că a fost aşa de gravă. E de ajuns că l-am făcut pe el să sufere. E mult prea de ajuns. Dacă el suferă, eu sunt moartă. Îmi pare rău pentru tot, dar nu mă crede nimeni. Simt cum mi se umflă venele pe lângă o zgârietură. E o laşitate toată viaţa asta. E o laşitate că n-am reuşit să îi spun că pe lângă relaţia asta, eu am mai avut o persoană la care ţineam, deşi nimeni nu ştia asta. Chiar dacă era doar o simplă prietenie, cine naiba mă mai crede?! Nimeni. Mă simt neînţeleasă şi singură. Odată greşeşti în viaţa asta nenorocită şi apoi suferi toată viaţa. Ce târfă nenorocită mai e şi asta. Urăsc viaţa asta. Urăsc toată lumea asta. E urâtă. E rea. E oribilă.
După trei antibiotice puternice simt cum îmi bate inima din ce în ce mai tare şi vinovăţia se lasă asupra mea ca un nor uriaş.
Nu, nu pot. E prea mult.

Un vis

Sunt sigură că fiecare om are un vis anume, iar aşa cum fiecare om are un vis, am şi eu.

Visul meu mereu a fost să devin o fotomodelă naţională sau internaţională. Ştiu că multe fete îşi doresc asta, dar eu chiar mi-am dorit-o cu adevărat mereu. De micuţă. Nu o fotomodelă care impresionează lumea cu nişte silicoane sau nişte buci!
O fotomodelă care impresionează lumea cu ceva natural: cu frumuseţe. Nu vreau să mă laud, dar simt că am dotările de care are nevoie o fotomodelă. Chiar dacă nu sunt perfectă, vreau să îmi urmăresc visul chiar dacă nu voi ajunge prea departe. Vreau măcar să simt cum e să fi apreciată pentru ceea ce eşti şi nu pentru ceea ce ai putea să fii.

Visul tău care e?

Fuck yea

Sunt obosită. Sunt derutată. Mă înnec în propriul meu parfum. Îmi e frică şi mă doare. Futu'vă în gât de prieteni falşi ce sunteţi!

O viaţă fără obstacole=o viaţă plictisitoare!

Viaţa e de neînţeles uneori. Momentan şi în următoarele momente voi avea nevoie de el, dar viaţa hotărăşte să mi-l  ia iarăşi o perioadă. Nu în sensul de a îl pierde, ci în sensul că pleacă. Sunt mulţi acei două luni? Toată lumea mi-a spus, inclusiv el, că avem nevoie de încercarea asta să vedem dacă va rezista relaţia asta. Sunt absolut sigură că relaţia va rezista, dar nu şi eu. Nu sunt o obsedată, din contra! Chiar sunt o persoană căruia îi place să fie independentă, dar cu el e altfel. L-am cunoscut mai bine şi m-am îndrăgostit de defectele lui minunate. Defectele lui pentru mine pot fi chiar şi minunate, pentru că simt pentru el ceva ce nu am mai simţit niciodată. Nu am fost îndrăgostită niciodată cu adevărat, dar acum sunt. Multe lucruri îmi demonstrează asta, dar mai ales el îmi demonstrează asta. Nu ştiu cine va fi persoana care îmi va fi alături timp de două luni. El înseamnă mult pentru mine. M-a văzut bolnavă, somnoroasă, nepieptănată, lovită, rănită, plângând şi totuşi mi-a repetat de zeci de mii de ori că sunt frumoasă. A greşit şi el, am greşit şi eu. A fost singura persoană care a fost în stare să se schimbe pentru mine. A renunţat la prieteni, pentru mine şi sunt singură că nu multe persoane ar fi făcut asta pentru o simplă fată. Nu vreau să găsesc vreo scuză pentru greşelile lui, pentru că nu există, dar el va fi aceea persoană care mă va iubi mereu. Indiferent de circumstanţe şi de riduri. Voi fi mereu importantă pentru el. O persoană care a reuşit să mă impresioneze cu defectele lui. Are nişte defecte de-a dreptul minunate. El e defectul meu. Sunt sensibilă când e vorba de el. Sunt sensibilă când vine vorba despre plecarea lui. Nu sunt pregătită să îl las. Nu vreau să plece de lângă mine. Chiar şi după un an şi aproape patru luni, încă preţuiesc fiecare moment minunat petrecut cu el. Simt că nu voi simţi ceea ce simt acum pentru nimeni altceva. Mi-a marcat viaţa cu iubirea lui necondiţionată şi cu lacrimile lui care au curs pentru o singură fată care a meritat: pentru mine. Îmi va fi greu fără el, dar dacă acesta este preţul pe care trebuie să îl plătesc pentru a fi fericită cu el, atunci fie! De ce nu? Încă un obstacol în minus sau în plus, ce contează? Vom trece şi peste ăsta! Promit.

MEMORIES

Întotdeauna am fost cu ideea asta: până există trecut, nu vei putea fi fericit. Adică pracitc niciodată nu vei putea fi fericit, pentru că trecut va exista şi dacă stai în cap. Mă rog, nu şi atunci dacă cazi în cap şi îţi dispar amintirile. Nu îmi doresc asta. Mai bine cu amintiri decât fără. Nu cred că există vreunul dintre voi, cei care citiţi care nu are amintiri frumoase. Am şi eu, ai şi tu, are şi ea/el.
Chiar dacă  amica handicapata aia m-a trădat, tot am amintiri frumoase cu ea. Nu pentru că aşa vreau eu să fie, pur şi simplu aşa se întâmplă. Ever. Pentru că oamenii sunt proşti şi te vor trăda şi tu ca prostu' te vei gândi la toate amintirile frumoase făcând feţe de câine bătut în cap. 
Asta e realitatea. Mai bine ia şi amintirile şi cară-te împreună cu amintiri. Va fi mai bine, te asigur.
Ia ziua de ieri cu tine!

Eşti la fel ca restul!

Ăsta a fost punctul culminant. Nu înţeleg de ce trebuie mereu să sufăr pentru greşelile altora. Nu ştiu de ce, dar până la urmă mereu cad eu de vină. Aşa, dintr-o simplă greşeală nenorocită. Dacă distrugi ceva, repară. Te-am crezut atât de diferit de alţi băieţi, încât pe deo-parte am acceptat să îmi distrugi relaţia. Poate din pură suferinţă, dar poate din pură prostie. Nu m-am pus pe gânduri nici o secundă că greşesc. Am acceptat ideea, că chiar dacă eu mă despărţisem de prietenul meu cu câteva zile în urmă, lumea mă vede cu tine şi evident, va afla şi el. Simţeam că nu trebuie să îmi fie frică, tu mă vei apăra. Îmi amintesc chiar şi acum momentul ăla când m-ai luat de mână şi am început să vorbim:

Tu: Vrei să rişti? Chiar vrei să rişti să fi văzută cu mine, apoi el să afle şi să facă scandal?
Eu: Da, vreau să risc. Întrebarea e, tu vrei să faci asta? Ai o iubită.
Tu: Da, vreau. Pe ea las-o în seama mea.

Dacă mă gândesc mai bine, te-am judecat greşit. Am crezut că eşti tipul care nu m-ar răni niciodată. Ştiai că am fost văzuţi de o mulţime de persoane împreună, dar tot tu ai făcut crize când prietenăta' a aflat. Ai dat vina pe mine. M-ai sunat şi ai urlat la mine. M-ai obligat să îţi citesc tot ce vorbisem cu ea, doar ca apoi să mă învinovăţeşti pentru greşeala amândurora. Eu, mi-am asunat riscul. Ţi-am luat apărarea în faţa persoanei pe care o iubesc, spunând că e vina mea. Spunând că totul e vina mea. Spunând că doar eu mi-am dorit acele săruturi, deşi ştii şi tu bine că nu e aşa. Am greşit şi recunosc, nu e bine să faci ceva când suferi. Iei nişte hotărâri mult prea ciudate pe care apoi nu ţi le mai poţi ierta. Esenţialul aici e, că atunci când draga ta iubită m-a ameninţat că mă bate, am fost nespus de drăguţă cu ea. Niciodată nu mi-a fost frică de târfele de genul ei. Ele au doar gura mare. Mâinile defapt îi sunt lipite de p**ă. Fără supărare.

De câte ori s-a întâmplat ca ea să mă ameninţe, iar tu să îi spui că te desparţi de ea dacă îmi face ceva, iar ea ca un câine scârbos venea şi îşi cerea iertare de la mine. De data asta o făcusem eu. Mi-am cerut iertare pentru faptul că deşi era iubitul ei, am stat cu el. Cu acordul lui. Doar nu l-am obligat. Oricum, pot fi considerată târfă, îmi pare rău. Nu am făcut niciodată o asemenea greşeală şi mă mir cum de am făcut-o. Nu am de gând să mă scuz.

El, acel el de care sunt dezamăgită poate să mă şteargă de la prieteni de pe Facebook chiar şi aşa ştiu că îi pare rău pentru acuzările lui nedrepte pe care mi le-a adus. Contează că eu momentan  sunt fericită chiar şi având în vedere că am fost trădată şi înşelată. Mă bucur că am avut puterea de a ierta şi d a continua totul!