Bon Jovi- It's my life

It's my life 
It's now or never 
I ain't gonna live forever 
I just want to live while I'm alive

My heart is like an open highway 
Like Frankie said 
I did it my way 
I just wanna live while I'm alive 
It's my life

Să ştii să dăruieşti totul..

"Miracolul iubirii cred că stă în faptul că atunci când eşti iubit ai parte de un spectacol uluitor, unic şi poate chiar irepetabil. Femeia care ţi se oferă o face complet, fără ascunzişuri, fără subterfugii, într-un abandon total.  Ai parte de un om transparent pe de-a-ntregul, translucid. Este un imens cadou să poţi să fii martorul unui suflet fără colţuri, ca o cameră perfect luminată, fără umbre.

O singură condiţie se impune pentru ca accesul la o asemenea privelişte neîngrădită să se poată întâmpla: trebuie să iubeşti la fel de mult pe cât eşti iubit. Pentru că altminteri eşti orb. Sufletele pereche ajung să cunoască ce e mai frumos în OM. E o stare de graţie care din păcate nu-i atinge pe toţi oamenii.

Ce poate fi mai sublim şi mai măreţ decât o femeie pentru care eşti totul?

Probabil că nevoia subconştientă de regăsire a paradisului matern are ecouri în iubirea matură. Cu menţiunea şi adaugirea ca la maturitate bucuria ajunge să conteze şi în a oferi nu doar în omnipotenţa pe care nou născutul o încearcă in iluzia conceperii sânului.

Paradoxul iubirii împlinite stă în aceea ca pentru a fi martorul ei obiectiv trebuie să fii implicat pe de-a-ntregul, în cel mai subiectiv mod cu putinţă."

Sursă: Tudor Chirilă 

Eşti demnă, draga mea?

Ești demnă, draga mea? 

Acum ești, nu încape nici cea mai mică îndoială cum că nu ai fi. Dar mai târziu? Mai târziu, în momentele în care obrajii îți vor fi brăzdați de lacrimi, vei simți măcar un strop de demnitate? Probabil că nu, deoarece fâțâitul în fața bărbaților nu aduce nici demnitate și nici fericire. Ești naivă draga mea, știi? Off, ești ca și o fetiță răsfățată care crede că fericirea zilei de mâine o aduce rochița ceea nouă primită de la mama, dar lucrurile stau de fapt altfel. Mult mai diferit.Tot nu înțelegi, nu? Nu înțelegi în constă mândria de femeie, deorece te intreține probabil el, iar tu nu vei cunoaște niciodată entuziasmul și mândria sălbatică simțită când munca ta, o muncă facută de mâinile tale, va da în sfârşit roade. Aproape că îmi e milă de tine, dar nu pentru ceea ce nu poți să faci, ci mai ales pentru ceea ce ești îndemnată să faci. Mintea ta te îndeamnă să faci un lucru nedemn, în timp ce inima ta îţi vorbeşte despre dragostea pe care nu ai simţit-o niciodată. Probabil nici nu o vei simţi, nu că aş vrea să te descurajez. Aş vrea să lupţi, să ai o bătălie în inimă, care într-un final să te facă să ridici capul plină de mândrie, printe atâtea uşuratice infame...

Nathalie Saba- Snow

Can you see the snow ah?

Seems to me
A lot like you
It is white, so beautiful
But when you touch it
It is cold
Like a man with no tears
Like the world with no fields

Why does this music feel so good? Maybe because I feel frozen and outside are -14 °C..OK, and I also need some warm hugs.

Lupta noastră interioară

Off, sunt atât de mulţumită de faptul că am şansa să trăiesc o viaţă mirifică, dar mai ales pentru că am avut înţelepciunea să realizez acest lucru. Încăpăţânată ca un catâr, orgolioasă şi uneori mult prea hotărâtă, niciodată nu aş fi crezut că o să pricep ceva, de fapt atât de natural şi simplu.

Fără promisiunile absurde de anul nou, fără măcar să intenţionez sau să îmi propun, am observat că mă lasă rece tot ce se întâmplă în jurul meu, iar acum mă refer strict la acele lucruri care nu mă privesc. Mi se pare de prost gust să îmi mai pese de oamenii cruzi, cărora nu le pasă de mine de mult, nişte mizerabili care nu ştiu ce înseamnă să oferi. Am inima împăcată, sunt împăcată cu cine sunt eu şi cu ceea ce văd în jurul meu. Sunt împăcată cu ceea ce văd, pentru că sunt conştientă că doar câţiva oameni, care au înţeles adevăratul sens al vieţii noastre preţioase, nu vor putea învinge niciodată nenorociţii care ne înconjoară. Nici nenorocirile, nici durerile şi nici războaiele din sufletele oamenilor. Mă simt comod în lumea mea, cu cărţile mele şi micile mele bucurii, care apar când văd un om bun şi o faptă bună, făcută de oricine. Nu îmi mai pasă nici de X şi nici de Y, deoarece nu ei vor fi aceia care mă vor consola în momentele dificile. Cunosc oameni şi chiar pot spune că la anii pe care îi am, am cunoscut o mulţime de oameni. Iar oamenii se împart în două categorii şi mai multe subcategorii: oameni cu o licărire de bunătate în ochi şi oameni deznădăjduiţi, care nu au decât ranchiună în privire.

Am ales să nu îmi pese, pentru că ştiu cât de mult doare să îţi pese. 

Aşadar, cine sunt eu?

   

  "Aşadar, cine sunt eu? Cel din testele de personalitate? Dar ele nu fac decât să mă decupeze-n diapozitive subţiri. În momente diferite, după ele, am personalităţi diferite. Interiorul nostru nu e însă un album de fotografii. Noi nu suntem obiecte, ci procese. Eu sunt, în cele din urmă, căutarea mea de sine. Exist pentru că mă caut pe mine însumi. Nu mă caut ca să mă găsesc; faptul că mă caut pe mine însumi este semnul că deja m-am găsit.

Pentru mine nu există, deci, "cea mai minunată" în sensul de 90-60-90, nici în cel de blondă, brună sau roşcată, înaltă sau minionă, vânzătoare sau poetă. Cea mai minunată este cea cu care am putut avea un copil virtual numit "cuplul nostru", "dragostea noastră".

Cea mai minunată femeie din lume este cea care te iubeşte cu adevărat şi pe care-o iubeşti cu adevărat." Mircea Cărtărescu

"Viaţa în acţiune este cel mai bun învăţător." Nicolae Iorga

După o săptămână teribilă, aș putea spune că am învățat un lucru esențial pentru o viață fericită și pașnică. Noi nu suntem nimic, decât niște oameni simpli,naivi care caută răutatea în orice, chiar și atunci când există numai lucruri convenabile. Nimic nu depinde de noi. Acum suntem în al nouălea cer, mâine am putea avea ochii înțepați de lacrimi. Acesta este motivul principal pentru care ar trebui să profităm de clipă. De care clipă? De fiecare. Ar fi timpul să omorâm răutatea din noi, cu o vorbă bună sau o faptă bună, deoarece în majoritatea cazurilor noi ne simțim nedreptăți, fără a ne pune întrebarea "Oare eu am fost corect?". Dar până la urmă, cine sunt eu să vorbesc despre dreptate și corectitudine, când de fapt și mie îmi mai scapă câte o replică usturătoare sau câte o privire plină de răutate. Desigur, sunt om, e normal. Numai că am ajuns să înțeleg, că toate aceste lucruri nu au absolut nici-un sens, pentru că reușim să ne trăim viața atât de puțin. Iar când spun "a trăi", mă refer în adevăratul sens al cuvântului, cu toată forța și puterea posibilă. Dar ce facem noi, proștii de noi? Ne pierdem timpul cu stupizenii, în loc să ne vedem de viața și euforia noastră. Am putea avea o stare de mulțumire sufletească intensă și deplină, dar noi o refuzăm fără dar și poate. Nu ne merităm bucuriile, deoarece nu suntem în stare să profităm de ele; suntem niște ticăloși care așteaptă fapte bune de la cei din jur, doar că noi nu suntem în stare să oferim altceva decât râutate, mânie și invidie.

"S-ar putea să nu fie frumos să fii bun. S-ar putea să fie îngrozitor să fii bun. Şi când îţi spun asta, îţi dai seama cât de contradictoriu sună. Sunt convins că voi avea multe nopţi albe din cauza asta. Oare ce vrea Dumnezeu? Vrea să fii bun sau să alegi să fii bun? Oare un om care alege să fie rău ar putea fi într-un fel mai bun decât un om căruia i se impune să fie bun?" Anthony Burgess

Ben Howard - Promise

And meet me there, bundles of flowers,
We wait through the hours of cold
Winter shall howl at the walls,Tearing down doors of time.

And promise me this:
You’ll wait for me only,
Scared of the lonely arms.

Surface, far below these words
And maybe, just maybe I’ll come home

Azi e luni şi poate e mai bine

Azi nu e decât o zi mult prea caldă de ianuarie, totuşi ceaţa se lasă uşor peste oraş. O ceaţă care se lasă parcă cu prea multă tristeţe. Desigur, urăsc ziua de luni, la fel cum o fac încă altă zece mii de persoane.O urăsc deorece sunt nevoită să revin la rutină şi să fac ceva ce îmi displace, dar dacă privim partea însorită a lucrurilor, realizăm că e doar nouă oportunitate pentru a ne îndeplini visele. 
E în regulă să urăşti ziua de luni, cred. Dar să urăşti şi ziua de duminică? Da, recunosc cu mâna pe inimă că simt o mânie enormă când mă gândesc că urmează duminica. Simt asta deja de un timp îndelungat, dar abia acum mi-am făcut curaj să îmi expun sentimentele. Urăsc duminicile, deoarece sunt invidioasă pe acele persoane care au şansa să o petreacă în braţele persoanei pe care o iubesc, pur şi simplu vizionalizând o comedie sau plimbându-se prin parc. Acesta este principalul motiv pentru care detest duminicile. Înainte o făceam şi noi, găseam mereu câte o activitate nostimă, dar acum sunt singură. Ziua de duminică mă face să mă simt şi mai singură şi goală. Obişnuiam să încep duminicile trezindu-te din somnul tău adânc şi frumos, sărutându-te pe frunte; acum încep dumincile cu un mare of  pe buze, pentru că sunt conştientă de goliciunea sufletului meu. Mai ales de când pleci duminica, revii abia peste câteva luni, lăsându-mă oarecum cu inima frântă. De atunci, duminicile mele sunt seci şi monotone, dedicate unor cărţi.

“Nu scrii pentru că ai ceva de spus, ci pentru că vrei să spui ceva.”

"Nu ştiu absolut deloc pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie să avem prieteni şi aspiraţii, speranţe şi visuri. N-ar fi de o mie de ori mai preferabilă o retragere într-un colţ îndepărtat de lume, unde nimic din ceea ce alcătuieşte zgomotul şi complicaţiile acestei lumi să nu mai aibă nici un ecou? Am renunţa atunci la cultură şi la ambiţii, am pierde totul şi n-am câştiga nimic. Dar ce să câştigi în lumea asta?

Nu te poţi iniţia în misterul altuia, dacă tu însuţi n-ai un mister în care să te iniţiezi.

Nu toţi oamenii au pierdut naivitatea; de aceea nu toţi oamenii sunt nefericiţi.

Numai în iubire poţi vedea ce decăzut eşti.

Numai un om mediocru poate dori să moară la bătrâneţe.

O existenţă care nu ascunde o mare nebunie n-are nici o valoare.

O existenţă mare începe de acolo de unde, pentru ea, sfârşeşte morala, fiindcă numai de aici ea poate risca orice, poate încerca absolut totul.

Oamenii niciodată nu vor înţelege pentru ce unii dintre ei trebuie să înnebunească, pentru ce există ca o fatalitate inexorabilă intrarea în haos, unde luciditatea nu se poate să dureze mai mult decât un fulger. Paginile cele mai inspirate, din care transpiră un lirism absolut, în care eşti prizonierul unei beţii totale a fiinţei, a unei exaltări organice, nu se pot scrie decât într-o astfel de tensiune nervoasă, încât o revenire înspre un echilibru este iluzorie. Nu se mai poate supravieţui normal după asemenea încordări. Resortul intim al fiinţei nu mai susţine evoluţia firească, iar barierele interioare îşi pierd orice consistenţă.

Oare pentru mine porţile fericirii să fie închise pentru totdeuna? Până acum nu am putut găsi cheia fericirii, pentru a le deschide. Şi cum nu ne putem bucura, ne mai rămâne doar drumul tuturor suferinţelor, al unei exaltări nebune şi nelimitate..."   Emil Cioran

Prea frumos, prea adevărat..

Ipocrizie sau..?

E 03 ianuarie 2016, ora 00:36

În momentul de faţă mă simt exact ca un copil încăpăţânat, care nu e capabil să înţeleagă că viaţa nu e alcătuită numai din lucruri senine, ci de asemenea din experienţe trăite. E straniu să spun asta tocmai eu, o persoană realistă din cap până în picioare, dar nu pot să accept acest nou început. Nu pot să accept această ipocrizie care mă înconjoară, aceste neadevăruri vândute precum pâinea caldă. Toţi din jurul meu fac promisiuni deşarte, fără nici-un sens. Toată viaţa merge mai departe, nu s-a schimbat absolut nimic, poate doar data din telefonul meu. Am obosit să tot privesc toată făţărnicia asta, anul acesta nou care a devenit o mascaradă. Mă simt mică pe lângă toată lumea asta, care face tot felul de angajamente. Mă simt goală, deoarece eu nu sunt capabilă să simt nimic schimbat şi da, probabil ar trebui de asemenea să mă simt vinovată pentru acest sentiment. Nu pot să vă spun decât un singur lucru, nu mă simt nici schimbată, nici mai în vârstă şi nici mai înţeleaptă. Mă simt doar mai deprimată. Îmi pare rău că nu iau parte la acest "sentiment comun", sau numiţi-o cum doriţi, dar prefer să mă rătăcesc în propriile mele gânduri, decât să iau parte la ceva inexistent. 

"Personal îmi dau demisia din omenire."
                                                    Emil Cioran