Lupta noastră interioară

Off, sunt atât de mulţumită de faptul că am şansa să trăiesc o viaţă mirifică, dar mai ales pentru că am avut înţelepciunea să realizez acest lucru. Încăpăţânată ca un catâr, orgolioasă şi uneori mult prea hotărâtă, niciodată nu aş fi crezut că o să pricep ceva, de fapt atât de natural şi simplu.

Fără promisiunile absurde de anul nou, fără măcar să intenţionez sau să îmi propun, am observat că mă lasă rece tot ce se întâmplă în jurul meu, iar acum mă refer strict la acele lucruri care nu mă privesc. Mi se pare de prost gust să îmi mai pese de oamenii cruzi, cărora nu le pasă de mine de mult, nişte mizerabili care nu ştiu ce înseamnă să oferi. Am inima împăcată, sunt împăcată cu cine sunt eu şi cu ceea ce văd în jurul meu. Sunt împăcată cu ceea ce văd, pentru că sunt conştientă că doar câţiva oameni, care au înţeles adevăratul sens al vieţii noastre preţioase, nu vor putea învinge niciodată nenorociţii care ne înconjoară. Nici nenorocirile, nici durerile şi nici războaiele din sufletele oamenilor. Mă simt comod în lumea mea, cu cărţile mele şi micile mele bucurii, care apar când văd un om bun şi o faptă bună, făcută de oricine. Nu îmi mai pasă nici de X şi nici de Y, deoarece nu ei vor fi aceia care mă vor consola în momentele dificile. Cunosc oameni şi chiar pot spune că la anii pe care îi am, am cunoscut o mulţime de oameni. Iar oamenii se împart în două categorii şi mai multe subcategorii: oameni cu o licărire de bunătate în ochi şi oameni deznădăjduiţi, care nu au decât ranchiună în privire.

Am ales să nu îmi pese, pentru că ştiu cât de mult doare să îţi pese.