Azi e luni şi poate e mai bine

Azi nu e decât o zi mult prea caldă de ianuarie, totuşi ceaţa se lasă uşor peste oraş. O ceaţă care se lasă parcă cu prea multă tristeţe. Desigur, urăsc ziua de luni, la fel cum o fac încă altă zece mii de persoane.O urăsc deorece sunt nevoită să revin la rutină şi să fac ceva ce îmi displace, dar dacă privim partea însorită a lucrurilor, realizăm că e doar nouă oportunitate pentru a ne îndeplini visele. 
E în regulă să urăşti ziua de luni, cred. Dar să urăşti şi ziua de duminică? Da, recunosc cu mâna pe inimă că simt o mânie enormă când mă gândesc că urmează duminica. Simt asta deja de un timp îndelungat, dar abia acum mi-am făcut curaj să îmi expun sentimentele. Urăsc duminicile, deoarece sunt invidioasă pe acele persoane care au şansa să o petreacă în braţele persoanei pe care o iubesc, pur şi simplu vizionalizând o comedie sau plimbându-se prin parc. Acesta este principalul motiv pentru care detest duminicile. Înainte o făceam şi noi, găseam mereu câte o activitate nostimă, dar acum sunt singură. Ziua de duminică mă face să mă simt şi mai singură şi goală. Obişnuiam să încep duminicile trezindu-te din somnul tău adânc şi frumos, sărutându-te pe frunte; acum încep dumincile cu un mare of  pe buze, pentru că sunt conştientă de goliciunea sufletului meu. Mai ales de când pleci duminica, revii abia peste câteva luni, lăsându-mă oarecum cu inima frântă. De atunci, duminicile mele sunt seci şi monotone, dedicate unor cărţi.