Insecurity..

În acest moment simt o oarecare insecuritate care mă consumă. Nu îmi doresc nici mai mult, nici mai puțin decât niște brațe protectoare înconjurate în jurul meu pentru a avea un somn mai dulce, mai liniștitor. Noi oamenii avem un caracter ciudat, pentru că nu ne dăm seama că de fapt ne este dor de clipele în care eram fericiți, dar atunci nu realizam acest lucru. Este o senzație oribilă să ai lumea la picioare, iar apoi să te trezești dintr-o dată într-o dilemă, un dor nebun, o nostalgie sau chiar un chin.

Tot ceea ce contează în momentul de față este că am încă încrederea că va fi bine, că e ceva trecător, că nu e ceea ce pare și a.m.d. Totuși, mă întreb ce se întâmplă dacă nu e ceva trecător? Poate este doar prea târziu pentru o persoană care este trează de optsprezece ore sau poate chiar va fi bine. Îmi pare rău, dar cine a spus că absența face iubirea mai puternică, a fost un mare prost. Știți de ce? Pentru că în momentul acesta eu vreau doar ca acele brațe să mă înconjoare, nu altele și sunt într-o dilemă.. O mare dilemă. 

Societatea "aripilor" tăiate

Starea mea psihică din aceste săptămâni m-a făcut să văd dincolo de aparenţe, să văd ansamblul lucrurilor şi a viselor pe care le avem de mici copii. Îmi amintesc de copilăria mea ca fiind o copilărie fără griji, cu multe zâmbete, râsete, dar mai presus de orice cu grămezi de vise pe care le acumulam pe zi ce trecea. Sunt absolut convinsă că mulţi se vor regăsi în această postare, deoarece în momentul de faţă nu ne găsim locul nici în societate, dar nici măcar acasă uneori. Mi s-a întâmplat de sute de mii de ori să mă trezesc sau să adorm goală în interior, pentru că habar nu am şi nu aveam care este visul sau firul vieţii pe care îl urmez de fapt. Am realizat că atunci când eram doar o copilă, aveam mult mai multe principii şi vise, dar nu aveam puterea necesară să le realizez. Generaţia mea nu are vise, nu are habar cum ar trebui să le realizeze nici măcar dacă ar avea, pentru că nu are acea dorinţă supremă de a le realiza.
  Mi-am dat seama ieri plimbându-mă prin centrul oraşului că femeia care munceşte necalificat, care întreţine spaţiile verzi, curăţă strada şi plantează flori avea în copilărie aceleaşi vise pe care le avea domnişioara blondă îmbrăcată în haine de firmă, care urca într-un BMW de ultimă serie. Încercam să găsesc o conexiune între aceste două personaje ale vieţii zilnice. Pot să spun că într-un final, am găsit o legătură: cu toţii avem vise în copilărie, dar nu cu toţii avem şansa să le realizăm. Cred că este o chestiune care nu ţine neaparat de ambiţie, ci mai mult de şansele pe care ni le oferă viaţa. Vreau să spun că îmi vine să le urlu în faţă copiilor de 7-12 ani, care spun că ei când vor fi mari vor deveni medici, piloţi, poliţişti, pompieri, avocaţi şi nu din răutate, ci pentru simplul fapt că mi se rupe sufletul şi inima când văd aceste vise măreţe şi eu sunt conştientă că nu se vor realiza. Mă doare să ştiu că şi eu am avut aceleaşi vise, dar societatea în care trăim m-a obligat să renunţ la ele - nu ţine de ambiţia mea de a le realiza.
  Aş vrea să scutesc cât mai mulţi viitor adolescenţi de suferinţa pe care o simt şi eu, pentru că ştiu că am şi am avut vise, dar nu am avut şansa să le realizez şi nu o să am nici în viitor. Aceste vise nu ţin neaparat de bani, ci cum am mai spus şi sus: de şansele vieţii. Totuşi, chiar dacă ştim cu toţii că aceste vise sunt doare vise: nu trebuie să ne oprim din a visa la ceva mai bun NICIODATĂ!

Fumul amăgirilor..

"A căpăta obiceiul de a citi înseamnă a-ţi crea un refugiu personal faţă de toate nenorocirile lumii." W. Somerset Maugham

Viaţa e o ploaie de sentimente

Câteodată ne este greu din cauza rutinei, monotoniei, dar de cele mai multe ori din cauza lipsei persoanelor de încredere, iubitoare sau pur și simplu din cauza prieteniilor de mult apuse; încă nerăsărite. Îmi pun întrebarea: ce se întâmplă atunci când viața ni se complică de pe o zi pe alta (de obicei noi suntem cei care o complicăm, căci ea în sine e simplă) fără să avem habar cum să acționăm în cel mai eficient mod ca lucrurile să revină din nou la normal?  Ce naiba ar trebui să facem? Probabil ar trebui să schiţăm un zâmbet şi să mergem mai departe fără nici măcar un regret, dar poate e imposibil. Nu cred sincer că există oameni care au găsit soluţia pentru ceva ce ne macină zilnic.
  Am trecut prin această experienţă într-un timp foarte scurt de câteva săptămâni şi pot spune că sunt mândră de mine, deoarece la şaisprezece ani am fost atât de matură şi coaptă la minte încât am putut spune "Nu, mulţumesc!", nu m-am dat bătută nici măcar o secundă în faţa propriilor mele sentimente care s-au întorsc împotriva mea. M-am trezit dimineaţă de dimineaţă zâmbind, indiferent dacă cearcănii din jurul ochilor m-au dat de gol şi am luptat pentru ceea ce îmi doresc fără să cer un gram de ajutor. Indiferent de dorul care mă măcina mai tot timpul. M-am străduit să privesc totul ca pe o experienţă lipsită de importanţă, impersonală şi să trec mai departe fără să încerc să descifrez unele lucruri. Am ajuns să mă cert chiar şi cu persoană pe care o iubesc din suflet, dar mi-am dat seama că uneori ispitele puerile, naive sunt nişte încercări şi trebuie pur şi simplu privite ca atare, cu zâmbetul pe buze.
 Într-un final tot ce pot spune despre această perioadă nu prea fericită este că ceafeaua era indispensabilă, iar cele 2 kg pe care le-am pierdut din cauza stresului şi stările de rău, anxietatea au fost singurul preţ pe care l-am plătit.

Încearcă să zâmbeşti, urmează sfatu':
"Fii fericit, toate trec, bă dă-le dracu."

Mistakes I've made..

There's no future there's no past
Beating hearts are all we have
Getting stronger break by break
From all of these mistakes I've made
Mistakes I've made
What path remain,

Hard morning, hard feelings

Nu există alte cuvinte cu care aş putea caracteriza această dimineaţă, decât greutatea. Nu, nu e grea pentru că mi-am petrecut noaptea îmbătându-mă sau dansând cine ştie pe unde, ci pur şi simplu sentimentele. Sentimentele îmi caracterizează dimineaţa, viaţa şi toată existenţa. Mă simt lăsată pe din afară, pierdută şi fără siguranţa cum că aş şti ce vreau de la ziua de mâine. Lacrimile nu măsoară greutatea acestor sentimente zbuciumate, ci pur şi simplu e aşa, fără să poţi schimba ceva. Poate nici nu vreau să schimb, dar cel mai sigur e că nici nu ar trebui să schimb. Dorinţa arzătoare de a recupera oameni din trecutul meu m-a făcut să mă simt absentă din propria mea viaţă, iar cel mai rău e că în loc să mă facă să fiu mai curajoasă, mi-a consumat sentimentele/energia şi m-a făcut să simt un mare gol în suflet.
  În momentul de faţă nici măcar nu sunt covinsă că vreau pe cineva să fie lângă mine sau vreo doar să plec în cealaltă parte a lumii fără să îmi pese de ce las în urmă. Mi-a păsat de prea multe ori de oamenii neînsemnaţi, morocănoşi, răutăcioşi care m-au trădat şi m-au făcut să simt ceva ce la şaisprezece ani nu ar trebui să simtă nimeni. Am nevoie de timp ca să îmi revin, ca să las din nou rutina în urmă şi să mă bucur de primăvară, de soarele care emană fericire şi încredere (ahh, şi vitamină D). E o clipită când e foarte apăsător să recunosc că nu am încredere în sine şi că habar nu am ce îmi doresc de la viaţă, habar nu am ce aşteptări am de la propria mea persoană. Ştiu doar şi sunt conştientă că niciodată nu e bine să te întorci în trecut (dar mai ales la oamenii din trecutul nostru). E o lecţie de viaţă, o lecţie pe care fiecare om ar fi nevoit să o înveţe, dar să aibă grijă să nu se lase pradă sentimentelor. Tot ceea ce pot să vă spun este că o să doară al naibii de tare această lecţie, dar poate merită fiecare picătură a chinului ca să ne dăm seama că suntem mai presus de oamenii care ne-au trădat şi odată ne-au lăsat baltă. Odată, când simţeam nevoia cel mai mult de ei şi de sprijinul lor...

"I just want to be wonderful" M. Monroe

 În primul rând aș vrea să vă spun la mulți ani vouă fetelor, femeilor care fac zilnic bărbații să zâmbească (deși cu puțină întârziere, îmi cer mii de scuze). Aș vrea să vă urez un călduros la mulți ani, deoarece indiferent de grijile pe care le aveți, mereu găsiți puterea să mergeți cu capul sus, ambițioase înainte spre realizarea frumoaselor voastre vise. Sunteți prețioase și indiferent de vârstă și de kilograme mai presus de orice sunteți frumoase!! Nu vreau să văd femei și fete cu un caracter slab în jurul meu, care cad  pradă foarte ușor sexului tare fără nici-un regret. Ei trebuie să ducă o luptă continuă cu orgoliul și mândria noastră chiar și pentru a ne putea vedea dimineața ciufulite și cu cerculețe în jurul ochilor! Lăsați-vă răsfățate, iubite și alintate deoarece merităm aceste lucruri minunate, mereu. Meritați tot ce e mai bun, sunteți niște comoare. Nu pot să vă urez decât cea ce vă urez în fiecare zi: multă dragoste și multă încredere în sine. La mulți ani cititoarelor mele scumpe!

"Femeie, nu-ți dezgoli întregul suflet în fața niciunui bărbat. Fiindcă nimeni nu-ți va aprecia slăbiciunile, fricile, gelozia nesăbuită, regretele ori eșecurile. Păstrează-le pe toate ascunse în tine și fii demnă în orice moment!" via Femeia Puternică 

Sincerity is the way to heaven

Oamenii sunt obsedaţi să se simtă în siguranţă, iubiţi, împăcaţi cu o pace lăuntrică exagerată. Nu pricep de ce inimile noastre mult prea rănite au nevoie mereu de siguranţă şi pace, chiar nu pot să pricep acest lucru din moment ce deja au fost rănite, nu mai e nimic de făcut. Mă deranjează ideea asta absurdă: trebuie să fim împăcaţi cu toată lumea, trebuie să ne iubească toată lumea indiferent dacă acele persoane ne-au rănit sau jignit vreodată. Bullshit. Din moment ce o persoană te jigneşte cu ceva, tu nu o să mai priveşti cu aceaşi ochi persoana respectivă niciodată (oamenii nu recunosc nici acest lucru). Cel mai trist e că trei sferturi dintre oameni trăiesc cu concepţia aceast eronată, stupidă. Dacă te doare ceva, spune! Nu eşti legat la gură, nu ai nimic în gură ca să nu îţi poţi exprima părerea, fie aia de orice fel. Eu trăiesc în această lume a sincerităţii de foarte mult timp, probabil este mai mult un defect decât o calitate în ochii oamenilor din jurul meu, dar nu îmi pasă. Acei oameni care plec din viaţa noastră pentru că le-am spus ce ne doare, unde şi de când nu merită să fie de fapt lângă noi. Nu vreau să fiu prietena nimănui doar pentru că am tăcut într-un moment în care am fost nedreptăţită!  În zilele noastre sinceritate ar trebui să fie apreciată, nu judecată!

"La gente te amará por lo que eres, y otros te odiarán por la misma razón. Acostúmbrate a ello."

Aspiraţie.. T.I.

"Îndrăgostește-te de omul care te face să te iubești așa cum ești, cel care indiferent de toate se întoarce la tine. Îndrăgostește-te de cel cu care ai ce discuta și de la care ai ceva de învățat, doar așa vă puteți completa. Îndrăgostește-te de cel pe care îl iubești cu adevărat, cel care te face să te trezești în fiecare zi cu zâmbetul pe buze, cel la care te gândești, cel pe care îl aștepți și cel cu care vrei să împarți oricare moment, ușor sau greu."

Nici alcoolul nu-mi mai înneacă dorul..

Autopsia Gândurilor

Give me what I want, Hello March, Lost in Paradise

 În primul rând aş vrea să vă urez bun venit în această frumoasă primăvară a anului 2015, care începe cu nişte fulgi uriaşi parcă de zahăr. Nu aş fi crezut că vreodată îmi voi dori atât de mult o rază de soare pe care sufletul meu o să vrea atât de tare să o absoarbe instantaneu, deoarece i-a fost mult prea greu, Doamne, mult prea greu în ultimul timp. Sunt ferm convinsă că cu toţii am avut perioade dificile iarna aceasta, dar nu credeam niciodată că starea noastră poate depinde în halul acesta de vremea de afară sau de starea oamenilor pe care îi iubim, dar mai ales de starea oamenilor care ne înconjoară. Am încercat să iau o pauză de la tot începând cu sentimentele până la cel mai mic detaliu din viaţa mea. Este foarte ciudat să ai oameni în viaţa ta, iar apoi să dispară aşa, fără nici măcar o explicaţie nenorocită şi aş minţi dacă aş spune "Ahh, sunt obişnuită cu acest lucru!", dar mai ales aş minţi dacă aş spune că nu îmi e dor, desigur că îmi e dor. Tuturor ne e dor, deoarece suntem tâmpiţi şi orbi sau habar nu avem să ne exprimăm dezastruoasele sentimente.
 Sunt zile în care nu îmi doresc altceva decât să călătoresc, să merg oriunde: Africa, China, Asia, America, îmi e indiferent. Mă imaginez plimbându-mă pe câmpuri, prin păduri şi printre zgârie-nori. Sunt o visătoare, o scorpie sau numiţi-mă cum doriţi, dar oamenii pe care îi am lângă mine îi ador din tot sufletul meu. Chiar şi cafeaua de la ora 6:30 e mai puternică, mai gustoasă şi îmi e de ajuns pentru câteva momente, apoi vreau ceva mai tare. Cu toţii vrem ceva mai tare, ceva foarte tare..

When you leave I'm begging you not to go.. Please don't go

 'Cuz I know I don't understand, Just how your love can do what no one else can.