Societatea "aripilor" tăiate

Starea mea psihică din aceste săptămâni m-a făcut să văd dincolo de aparenţe, să văd ansamblul lucrurilor şi a viselor pe care le avem de mici copii. Îmi amintesc de copilăria mea ca fiind o copilărie fără griji, cu multe zâmbete, râsete, dar mai presus de orice cu grămezi de vise pe care le acumulam pe zi ce trecea. Sunt absolut convinsă că mulţi se vor regăsi în această postare, deoarece în momentul de faţă nu ne găsim locul nici în societate, dar nici măcar acasă uneori. Mi s-a întâmplat de sute de mii de ori să mă trezesc sau să adorm goală în interior, pentru că habar nu am şi nu aveam care este visul sau firul vieţii pe care îl urmez de fapt. Am realizat că atunci când eram doar o copilă, aveam mult mai multe principii şi vise, dar nu aveam puterea necesară să le realizez. Generaţia mea nu are vise, nu are habar cum ar trebui să le realizeze nici măcar dacă ar avea, pentru că nu are acea dorinţă supremă de a le realiza.
  Mi-am dat seama ieri plimbându-mă prin centrul oraşului că femeia care munceşte necalificat, care întreţine spaţiile verzi, curăţă strada şi plantează flori avea în copilărie aceleaşi vise pe care le avea domnişioara blondă îmbrăcată în haine de firmă, care urca într-un BMW de ultimă serie. Încercam să găsesc o conexiune între aceste două personaje ale vieţii zilnice. Pot să spun că într-un final, am găsit o legătură: cu toţii avem vise în copilărie, dar nu cu toţii avem şansa să le realizăm. Cred că este o chestiune care nu ţine neaparat de ambiţie, ci mai mult de şansele pe care ni le oferă viaţa. Vreau să spun că îmi vine să le urlu în faţă copiilor de 7-12 ani, care spun că ei când vor fi mari vor deveni medici, piloţi, poliţişti, pompieri, avocaţi şi nu din răutate, ci pentru simplul fapt că mi se rupe sufletul şi inima când văd aceste vise măreţe şi eu sunt conştientă că nu se vor realiza. Mă doare să ştiu că şi eu am avut aceleaşi vise, dar societatea în care trăim m-a obligat să renunţ la ele - nu ţine de ambiţia mea de a le realiza.
  Aş vrea să scutesc cât mai mulţi viitor adolescenţi de suferinţa pe care o simt şi eu, pentru că ştiu că am şi am avut vise, dar nu am avut şansa să le realizez şi nu o să am nici în viitor. Aceste vise nu ţin neaparat de bani, ci cum am mai spus şi sus: de şansele vieţii. Totuşi, chiar dacă ştim cu toţii că aceste vise sunt doare vise: nu trebuie să ne oprim din a visa la ceva mai bun NICIODATĂ!