Iunie 28.06.2016

Mi-ar fi plăcut să încep această postare având acel sentiment revelator de început de vară. Nu de alta, dar nu simt nimic, mă simt prea goală ca să pot spune că sunt entuziasmată de vacanţa de vară. Ştiţi, chiar am ajuns să îmi fie dor de acel entuziasm copilăros, nebun pe care îl aveam la auzul vacanţei de vară. Încă nu îmi vine să cred cum fără să observăm, cu anii uităm să ne mai bucurăm de lucrurile care acum câţiva ani ne făceau să fim în al nouălea cer. Habar nu am unde dispar aceste sentimente sau bucurii, sunt atât de curioasă..
 Doamne, mă simt ca şi un copil stupid care îşi face jurnalul de vacanţă, dar poate asta vreau să simt. Poate nimeni nu observă dorul care urlă în adâncul sufletlui nostru. Ştiţi cum ies la iveală? Prin lacrimi. Marea mea greşeala a fost că am ignorat prea mult timp acel strigăt, m-am prefăcut că sunt atât de bine, în timp ce mă copleşea tot ce se întâmpla în jurul meu. Acest lucru mi-a conferit un sentiment de goliciune.
Vreau să mă distrez şi să îmi trăiesc geografia sufletului, Aşa cum îmi place mie; cu el.

Semnele mele particulare? Fericire şi disperare...

Încerc să îmi caut liniștea în momentele de stres, curajul în momentele de frică, dar mai ales puterea în momentele de slăbiciune și furie. 
Privesc apusul unei seri încinse de vară.. o vară, care am impresia că nu își află nici începutul, dar nici sfârșitul. Încerc totuși cu disperare să mă agăț de o ultimă rază de soare, de o ultimă rază de speranță. Voi găsi oare vara aceasta raza, care poate e ca un colac de salvare? Un colac de salvare care reprezintă pacea sufletească și momentul meu de răgaz. Îmi închipui că cu toții avem nevoie de ceva de care să ne agățăm uneori, poate cu disperare..într-un moment de nebunie și teamă. Oare de ce nu reușesc să dau de raza mea de soare? Poate căutăm prea disperat ceva ce se află în fața noastră.. nu mai găsesc răspunsul, deoarece am obosit să tot încerc să înțeleg, să încerc să iert și apoi să îmi dau seama din nou că răspunsul se află în inima mea..

Coldplay - Adventure Of A Lifetime

                                 Now I feel my heart beating

I feel my heart underneath my skin

And I feel my heart beating

Oh, you make me feel

Like I'm alive again

Alive again

Oh, you make me feel

Like I'm alive again

Said I can't go on,

Not in this way

I'm a dream that died by light of day

Gonna hold up half the sky and say

Only I own me

E vară..sau nu e?

Suntem la mijlocul lunii iunie, iar eu sunt tot mai uimită, cu nervii întinși la maxim exact ca în mijlocul unei ierni autentice care nu se mai termină. Tot aștept și nu se mai termină.. și îmi e rece, off dar e atât de rece la mine în suflet. În anotimpul ăsta e o tăcere tăioasă care pătrunde totul până la punctul în care chiar şuieratul vântului se stinge între crengile amorţite ale copacilor vii. Iar când vântul nu se aude, încleştarea ascuţită a gheţii aminteşte că el zboară mereu liber prin eter, nebun şi rece precum e el mereu. Însă eu ştiu că vântul, oricât de inepuizabil şi neplăcut pare, reflectă doar anotimpul şi se opreşte când nu mai e nevoie de el…Dar va ajunge în momentul inevitabil când tot ceea ce am lăsat în spate ne va prinde de un deget, apoi de mână și ne va târî înapoi pentru a-i face față, uneori în liniștea propriului suflet, alteori în țipetele de agonie a mulțimii.

Când depinzi sufletește de anumiți oameni..

"

Am apropiat mulți oameni unii de alții și am rămas în urma lor. Le-am fost un fel de „punte de legătură” și când au ajuns la capăt n-au mai privit înapoi. E simplu să uiți când ai cu cine să-ți faci noi amintiri. E inutil să le vorbești despre singurătate unor oameni care au mereu la cine să se întoarcă …

Am înțeles acum că iubirea nu e o datorie, e o alegere personală, iar unii oameni aleg doar să te cunoască,să își petreacă timp cu tine zile,luni sau ani, iar apoi te uită ca și cum n-ai fi existat pentru ei. Au făcut niște alegeri de la inceput și nu îi poți condamna pentru asta… Nu sunt vinovați că nu te-au iubit , ești vinovat tu că ai simțit necesar să îi iubești, deși nu era cazul.

Am întânit multe tipuri de persoane… S-au plimbat prin viața mea multe caractere și nu toate frumoase.Nu m-am ferit niciodată de oamenii complicați pentru că mereu voi fi unul dintre ei. Dar m-am ferit mereu de cei capabili de prea multă indiferență și cu toate astea,unii tot și-au făcut loc în viața mea. M-am ferit de ei tocmai pentru că ajungi să îi iubești parcă prea mult. Iar atunci când pleacă, pleacă cu bucăți din sufletul tău și cu zâmbetul pe buze de parcă nu ți-ar fi luat nimic. Poate îți dau impresia uneori că țin și ei la tine, dar la final te rănesc mai mult decât oricine. Sunt oamenii pe care îi privești în ochi, dar îi saluți în gând. Sunt oamenii pe care nu îi regreți, oamenii ce lasă în urma lor goluri care uneori ies la iveală și..dor.Oameni care nu au nicio problemă să te lase în urma lor, care îți lasă în suflet o dezamăgire de care nu te poți vindeca. După acești oameni nu vrei decât să mergi înainte, pentru că înainte era mai bine. Dar pentru ei nu contează nici amintirile , nici durerea ta , nici dorul și în niciun caz cuvintele .

Am iubit mulți oameni, pe unii încă îi mai iubesc, unii au rămas lângămine, alții au stat doar cât a fost bine, unii au plecat demult, alții se pregătesc să plece,unora le simt lipsa, unii caută să se întoarcă, pe alții îi rog să nu se mai întoarcă niciodată.

I-am iubit și nu am încercat să îi schimb, i-am acceptat așa cum sunt și i-am pierdut din același motiv."

Sursă: Andreea B.