Iunie 28.06.2016

Mi-ar fi plăcut să încep această postare având acel sentiment revelator de început de vară. Nu de alta, dar nu simt nimic, mă simt prea goală ca să pot spune că sunt entuziasmată de vacanţa de vară. Ştiţi, chiar am ajuns să îmi fie dor de acel entuziasm copilăros, nebun pe care îl aveam la auzul vacanţei de vară. Încă nu îmi vine să cred cum fără să observăm, cu anii uităm să ne mai bucurăm de lucrurile care acum câţiva ani ne făceau să fim în al nouălea cer. Habar nu am unde dispar aceste sentimente sau bucurii, sunt atât de curioasă..
 Doamne, mă simt ca şi un copil stupid care îşi face jurnalul de vacanţă, dar poate asta vreau să simt. Poate nimeni nu observă dorul care urlă în adâncul sufletlui nostru. Ştiţi cum ies la iveală? Prin lacrimi. Marea mea greşeala a fost că am ignorat prea mult timp acel strigăt, m-am prefăcut că sunt atât de bine, în timp ce mă copleşea tot ce se întâmpla în jurul meu. Acest lucru mi-a conferit un sentiment de goliciune.
Vreau să mă distrez şi să îmi trăiesc geografia sufletului, Aşa cum îmi place mie; cu el.