Suntem la mijlocul lunii iunie, iar eu sunt tot mai uimită, cu nervii întinși la maxim exact ca în mijlocul unei ierni autentice care nu se mai termină. Tot aștept și nu se mai termină.. și îmi e rece, off dar e atât de rece la mine în suflet. În anotimpul ăsta e o tăcere tăioasă care pătrunde totul până la punctul în care chiar şuieratul vântului se stinge între crengile amorţite ale copacilor vii. Iar când vântul nu se aude, încleştarea ascuţită a gheţii aminteşte că el zboară mereu liber prin eter, nebun şi rece precum e el mereu. Însă eu ştiu că vântul, oricât de inepuizabil şi neplăcut pare, reflectă doar anotimpul şi se opreşte când nu mai e nevoie de el…Dar va ajunge în momentul inevitabil când tot ceea ce am lăsat în spate ne va prinde de un deget, apoi de mână și ne va târî înapoi pentru a-i face față, uneori în liniștea propriului suflet, alteori în țipetele de agonie a mulțimii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu