"Nu ştiu absolut deloc pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie să avem prieteni şi aspiraţii, speranţe şi visuri. N-ar fi de o mie de ori mai preferabilă o retragere într-un colţ îndepărtat de lume, unde nimic din ceea ce alcătuieşte zgomotul şi complicaţiile acestei lumi să nu mai aibă nici un ecou? Am renunţa atunci la cultură şi la ambiţii, am pierde totul şi n-am câştiga nimic. Dar ce să câştigi în lumea asta?
Nu te poţi iniţia în misterul altuia, dacă tu însuţi n-ai un mister în care să te iniţiezi.
Nu toţi oamenii au pierdut naivitatea; de aceea nu toţi oamenii sunt nefericiţi.
Numai în iubire poţi vedea ce decăzut eşti.
Numai un om mediocru poate dori să moară la bătrâneţe.
O existenţă care nu ascunde o mare nebunie n-are nici o valoare.
O existenţă mare începe de acolo de unde, pentru ea, sfârşeşte morala, fiindcă numai de aici ea poate risca orice, poate încerca absolut totul.
Oamenii niciodată nu vor înţelege pentru ce unii dintre ei trebuie să înnebunească, pentru ce există ca o fatalitate inexorabilă intrarea în haos, unde luciditatea nu se poate să dureze mai mult decât un fulger. Paginile cele mai inspirate, din care transpiră un lirism absolut, în care eşti prizonierul unei beţii totale a fiinţei, a unei exaltări organice, nu se pot scrie decât într-o astfel de tensiune nervoasă, încât o revenire înspre un echilibru este iluzorie. Nu se mai poate supravieţui normal după asemenea încordări. Resortul intim al fiinţei nu mai susţine evoluţia firească, iar barierele interioare îşi pierd orice consistenţă.
Oare pentru mine porţile fericirii să fie închise pentru totdeuna? Până acum nu am putut găsi cheia fericirii, pentru a le deschide. Şi cum nu ne putem bucura, ne mai rămâne doar drumul tuturor suferinţelor, al unei exaltări nebune şi nelimitate..." Emil Cioran
Prea frumos, prea adevărat..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu