E o durere mult prea mare. Mă simt atât de vinovată încât aş fi în stare să îmi fac cât se poate de mult rău. Mă simt ca şi un diavol, deşi greşeala mea nu cred că a fost aşa de gravă. E de ajuns că l-am făcut pe el să sufere. E mult prea de ajuns. Dacă el suferă, eu sunt moartă. Îmi pare rău pentru tot, dar nu mă crede nimeni. Simt cum mi se umflă venele pe lângă o zgârietură. E o laşitate toată viaţa asta. E o laşitate că n-am reuşit să îi spun că pe lângă relaţia asta, eu am mai avut o persoană la care ţineam, deşi nimeni nu ştia asta. Chiar dacă era doar o simplă prietenie, cine naiba mă mai crede?! Nimeni. Mă simt neînţeleasă şi singură. Odată greşeşti în viaţa asta nenorocită şi apoi suferi toată viaţa. Ce târfă nenorocită mai e şi asta. Urăsc viaţa asta. Urăsc toată lumea asta. E urâtă. E rea. E oribilă.
După trei antibiotice puternice simt cum îmi bate inima din ce în ce mai tare şi vinovăţia se lasă asupra mea ca un nor uriaş.
Nu, nu pot. E prea mult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu