Aş putea spune, că în ultima perioadă chiar am început să îl admir pe Mircea Cărtărescu. Desigur, în această postare nu aş dori nicidecum să vorbesc despre talentul cu care aşterne cuvintele şi frazele pe hârtie, dar trebuie să admit că are mare dreptate în ceea ce scrie.
Referitor la citatul din cartea "Gemenii", Dumnezeule cât adevăr! Nu am putut să îmi explic niciodată de ce oamenii după ce încetează să mai iubească, dau cu piciorul în tot. Ca femeie, aş putea spune să te fereşti din calea unei femei care a încetat să mai iubească, dar aici e vorba strict numai despre suferinţa simţită. Vorba vine: femeia te ridică, femeia te coboară! Dar cum e cu asta la bărbaţi? În momentul în care nu mai simt nimic pentru tine, nu fac altceva decât să te umilească până în ultima secundă, mă întreb eu, ca să ce? Ah, probabil e vorba despre orgoliul acela neînfrânat, pe care îl putem observa la aproape fiecare bărbat. Bărbaţii îndrăgostiţi reuşesc să vadă femeia iubită ca pe un întreg univers, probabil cu stele cu tot. Ar face tot posibilul ca aceasta să rămână lângă ei, dar de se întâmplă mai apoi? Văd doar răul primit, nicidecum vreun bine.
Oare acest lucru e de la sine înţeles? Omul uită de tot binele primit când suferă? Bărbatul este capabil să o vadă pe femeia lui, ca pe una oarecare? E oare vorba despre misoginism? Nu sunt sigură, decât de un lucru: Femeia umilită va pârjoli pământul, îşi va înghiţi amintirile şi tot nu se va uita înapoi! (Alexandru Chermeleu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu