Frustrată,obosită,stresată,supărată,nervoasă.Toate într-una.

A trecut abia o săptămână de când a început liceul, iar eu mă simt atât de epuizată încât nu cred că o pot exprima prin cuvinte. Seara, la ora 8:00 PM mă târăsc prin casă cu ceaşca mea preferată în mână, de parcă ar fi 3:00 AM. Toate acestea, desigur, cu nişte dureri îngrozitoare de cap. Mă trezesc în fiecare dimineaţa la 6:00 AM cu ajutorul unei ceşti de cafea negre, dar în zadar. Încă din prima săptămână nu am făcut altceva decât să stau toată ziua în bancă şi să citesc o carte bună (Coliba unchiului Tom- Harriet Beecher Stowe). Nici nu ştiu, mă simt ca o stupidă vorbind despre liceu sau despre orice legat de liceu. Pur şi simplu aş vrea să plec undeva cât mai departe (cel puţin la 1500-2000 km), singură. Sunt ofensată şi dezamăgită de oamenii din jurul meu, Din nou. Iar. Din nou. Nu pot să pricep cum un om pe care îl iubeşti mai presus de orice se poate schimba atât de mult, poate deveni atât de nesuferit şi răutăcios (lucru pe care nu îl suport în general la oameni). Aş da orice ca să pot schimba în bine un om, dar uneori acest lucru nu depinde doar de noi. Mă simt atât de indecisă acum, habar nu am cum ar trebui să reacţionez sau să acţionez. Cert e că nici eu nu mă înţeleg, dar ştiu sigur că aş da orice ca acest om să fie la fel de bun în continuare, cu acel suflet şi zâmbet de copil. Cer atât de mult? Cred că da sau poate chiar sunt convinsă că da, îmi e doar greu să accept anumite lucruri. Probabil am nevoie de mai mult somn sau de o beţie. Week-end fain vă dorim! Eu şi cafeaua.