Prinsă în furtuna sufletului meu

Am adormit bulversată, dată peste cap.. de sentimentele mele pe care nici măcar eu nu le recunosc. De căteva zile  parcă sunt năucă. Mă contrazic pe mine, este ca și cum m-aș certa cu mine însămi. Sunt atât de rătăcită, încât nu îmi dau seama pe unde să o apuc.. pe unde să o apuc ca să îmi fie bine? Pe unde să o apuc ca să mă înțeleg pe mine, ca să îmi înțeleg principiile? Sunt atât de prinsă în furtuna sufletului meu, încât nu văd calea. Calea pe care trebuie să merg ca să ne fie bine tuturor. Cred că vrând-nevrând v-am bulversat și pe voi, v-am molipsit din nou cu toată nebunia asta, o nebunie care nu se mai termină, care mă poartă roată-roată cum poartă vântul o biată frunză. Sunt amețită de acest mozaic de senzații, trăiri. Am impresia că mă tot învârt într-un cerc vicios din care nu reușesc să evadez. Nu văd ieșirea, poate pentru că îmi închid prea des ochii, poate pentru că totul e în fața mea, iar eu refuz să văd. Cred că pur și simplu sunt conștientă de faptul că eu am ales să fiu oarbă. Am ales asta atât de disperată încât nu am mai avut timp să revizuiesc și alte opțiuni. Aș fi putut de nenumărate ori să îmi cântăresc alegerile, să nu mă las influențată de sentimente, dar omul acesta nu sunt eu. Mi-am dat seama că poate nu mai are rost să privesc pe fereastră, că nu o să vină, nu o să sune și uneori sunt indecisă. Să plec oare, să sun oare sau să sper? Dar trag draperiile cu un oftat, pentru că îmi dau seama că nu mai are rost. Tocmai asta e problema, schimbăm măști în orice moment al existenței noastre. Iar acum sunt înecată în propria mea tristețe, sunt trasă în jos de propria mea umbră.