E un sentiment atât de ciudat. Ai aceeaş zâmbet, aceeaş parfum, aceeaş freză, aceeaş râs, dar nu eşti TU! Mă doare aşa tare să accept acest lucru. Îmi doresc să fiu tare şi să nu bag în seamă acest lucru, dar pot? Nu, nu pot. Nu pot pentru că fiecare părticică a corpului meu îşi doreşte cu fiecare moment mai mult să îl aibă pe cel de de mult. Pentru că îşi doreşte fiecare părticică a corpului să tremure din nou de fericire. Urâsc persoana ta de acum. Te urâsc pentru că eşti cinic. Îţi urâsc toate cuvintele ironice şi toate faptele care mă fac să sufăr. Care mă fac să mă simt ca o ultimă proastă. Să renunţ? Nu pot! Tu ai putea să renunţi la ceva ce îţi aparţine? Îi aparţii inimii mele. Te-am crescut acolo, am pus nişte seminţe care au crescut. I-am udat zilnic cu un " Te iubesc! " firav şi i-am oferit mii de ploi cu lacrimile mele de iubire. Te-am crescut în inima mea cu atâta drag, iar acum lupt să te ţin în viaţă. Îmi e aşa de dor de aceea persoană. Îmi e extrem de dor de clipele în care mă sunai doar ca să îmi spui că mă iubeşti şi îţi lipsesc. Nu voi înţelege niciodată ce te-a făcut să te schimbi! Niciodată.
The end of love story? :(
RăspundețiȘtergere