Cartea- o oportunitate..

Ai spune că e nebună când o vezi fugind încolo-încoace cu o carte în mână, citind romane chiar şi în timp ce merge acasă, pe autobus. Când de la Mircea Eliade, când de la Sandra Brown, Zoey Dean, Barbara Boswell sau chiar Agatha Christie. O vezi atât de ciudată, deşi nu e nimic ciudat dacă te gândeşti bine. După un timp o observi cu nişte căşti albe ascultând melodii spaniole, despre dragoste, durere, dorinţă. Mereu ceva clasic. E ciudat să o vezi cu pantofi joase mereu, cu uniformă sau blugi şi un jerseu în timp ce ea mereu e criticată de "dive", care poartă platforme şi haine sofisticate şi la liceu. Nu mi se pare deloc ciudat. Aceasta sunt eu. Probabil doar un punct negru în ochii fetelor mai mari ca mine. Nu prea înţeleg de ce. Fiecare are o anumită cale pe care o poate alege, o opţiune. Fiecăruia dintre noi ni se deschide o uşă spre artă, cărţi sau chiar modă. Dacă îmi place să îmi pierd timpul cu capul în cărţi filozofând nu înseamnă că nu îmi place să port fuste mini sau nu îmi place să mă distrez. Doar cu limită, dar să citeşi nu poţi cu limită. Când spun că "pierd timpul" nu mă refer în adevăratul sens al cuvântului la "pierdere", ci mai multe am de câştigat. O parte din mine se regăseşte în fiecare rând al fiecărei cărţi, iar dorinţa arzătoare de a citi tot mai mult, tot mai mult nu o pot pune la o parte. Sunt ciudată în ochii unora şi fermecătoare în ochii altora. Am felul meu de a fi.

Dacă ar trebui să-mi rezum în puţine cuvinte experienţa mea, aş spune că jocul m-a dus mereu tot mai departe, tot mai adânc în real. Şi filozofia mea s-ar reduce la o singură dogmă: Joacă-te! – Mircea Eliade (“Isabel şi apele diavolului”)