Multe zile, dar mai ales nopți la rând am crezut și am știut ca o naivă că mult îndrăgitul optimism mă va ajuta în toată povestea asta. Trebuie să prinzi undeva un capăt de fir, de speranță ce nu, nu conține nici măcar un gram de nostalgie, durere sau frică. Trebuie pur și simplu să îți ridici capul și să zâmbești că doar de ce nu. Cred și mărturisesc că m-am agățat de firul greșit, defect sau numiți-l cum doriți. Nu sunt de acord ca dorul să mă ardă, să îmi pătrundă în inimă. La naiba, uitasem că chiar nu e alegerea mea. Să iubești un om, de la o vârstă foarte fragedă, să ții la el, iar el să țină la tine poate și mai mult și, și mai mult de atât, să te iubească și să te protejeze, iar tu să nu îl poți vedea patru luni și jumătate? What kind of joke is this? Probabil sună mai bine dacă spun 130 de zile sau habar nu am. Nu vreau să dramatizez totul, să par patetică și nebună de legat, dar pur și simplu mă doare. Mi-aș dori și aș vrea să mai pot crede în acel ''optimism''.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu