Despre fericirea concretă

”Fericirea este o problemă pe care nu trebuie să ți-o pui niciodată pentru tine. Fericirea are un sens și un conținut concret numai atunci când o anvizajezi pentru altul. De câte ori îți spui: ”Dacă fac cutare lucru, dacă sacrific cutare slăbiciune, dacă trec cutare obstacol - sunt fericit!”, de câte ori îți spui astfel, trăiești o iluzie, care te va face să suferi mai mut și mai deznădăjduit. Ne putem aranja conforturi, bucurii, plăceri, voluptăți, satisfacții, recompense - dar niciodată nu ne putem anticipa și realiza fericirea.
E stranie această obiectivitate a fericirii. Este unul dintre puținele lucruri pe care nu izbutim să le realizăm singuri, pentru noi. Dimpotrivă; putem face un număr infinit de oameni fericiți, de un număr infinit de ori. Fericirea ajunge concretă, stare, experiență- numai atunci când dorința care o precepează este îndreptată către altul. Pentru realizarea fericirii altuia, nicio renunțare nu e prea mare, nici un sacrificiu nu e prea costisitor. Un om care înțelege că nu poate atinge niciodată fericirea, prin propiile mijloace, prin propria sa ascensiune spirituală-nu are decât un singur lucru de făcut: să realizeze fericirea altuia, a altora. Trăim o epocă prea puțn paradisiacă; oamenii înțeleg tot mai puțin că există o realitate o fericirii și o datorie de a o împlini, fie chiar pentru alții. De aceea rândurile acestea, despre un subiect atât de plat, „fericirea”, poate par neserioase. Nu încerc să le scuz: lămuresc numai pentru ce le scriu și cum se integrează ele în înțelegerea timpului nostru.
Deci, când tolerăm slăbiciunile altora, nu înseamnă că le procurăm fericirea. Le menținem confortul, atâta tot. Dar dacă la urma urmelor fericirea nu ar fi decât o serie de lucruri confortabile?”

Mircea Eliade, ”Despre fericirea concretă”