The end..

E aşa greu să realizez că s-a terminat. Să realizez că tu nu mai eşti aici să mă iei în braţe, să îmi şopteşti la ureche cât de mult mă iubeşti şi să îmi spui că mă vei iubi mereu. Mă simt de parcă aş fi trăit într-o minciună tot aceşti zece luni. Am fost naivă? Nu, sunt naivă! Sunt încă îndrăgostită de tine şi aş da orice să dau timpul înapoi, să pot schimba totul, să fiu altfel şi să mă schimb. Acum ne vedem ca prieteni. Sunt fericită pentru că mai sunt câteva zeci de minute şi te voi vedea, dar până cănd? Până cănd vom trâi în această minciună? Cu timpul se vor termina telefoanele, întălnire şi tot restul, apoi într-o zi voi realiza că timpul a trecut pe lângă noi ca vântul, iar eu încă te iubesc. Va urma şi faza că te voi vedea cu alta de mână, iar eu voi simţi că mă doare îngrozitor ceva acolo înauntru. Încerc să mă prefac că sunt fericită şi reuşesc. Nu vreau să vezi că doare, deşi ştii. Ştiu şi eu că te doare. Abia mă pot abţine să nu plâng, să nu ţip, dar viaţa merge înainte.