Sweet reconvene vs. vanity and memories

Nu gândesc nimic sau cel puţin nimic din ceea ce gândesc nu merită menţionat aici. Ne plângem de durerile şi lacrimile revărsate la revederea unei persoane pentru care am fi dat orice. Până la urmă suntem nişte prefăcuţi nenorociţi cu un centimetru al inimii zdrobite. Ne minţim pe noi înşine cu tot dorul, durerea şi amăgirea asta. Revederea mereu trebuie să fie una frumoasă, un moment de zâmbete şi îmbrăţişări, iar noi, noi ce facem? Credeam mereu cu inima de copil, că lucrurile acestea se vor întâmpla la revederea unei persoane care mi-a fost drag, dar acum cred că fiecare om trebuie să îşi  croiască nişte limite independente. Puteam poate chiar să jur că nu doare, că am sufletul împăcat, că mi-e bine şi am uitat. Atunci nu pot să îmi explic nici mie şi nici altcuiva de ce ne aruncăm priviri subtile dar cu subînţeles, amintiri parcă zburătoare prin aer, simţuri, mirosuri? De ce nu ne apropiem instantaneu de aceea persoană, o îmbrăţişăm şi ne exprimăm recunoştinţa datorită revederii. Aş dori atât de mult să înţeleg aceste lucruri încât, ahh, îmi vine să mor de teama că nu voi înţelege niciodată această frică constantă. Nu pot din nou să îmi explic, sunt incapabilă. Oare de ce îmi e mai frică? Că nu voi înţelge niciodată de ce ducem lipsă de dulci revederi sau de faptul că niciodată nu voi avea parte de această revedere cu persoana care îmi doresc, nebuneşte.