Îmi pare nespus de rău că prima zi din luna septembrie trebuie să dezamăgesc oamenii de lângă mine, dar totuși nu vorbesc despre nici o persoană la care mă refer într-un mod direct, vorbesc despre oamenii care mă plac câtuși de puțin. Ahh, la naiba, măcar puțin.
M-am săturat și chiar e dureros să îndepărtez oameni de lângă mine, doar din cauza unei spaime pe care nici eu nu mi-o voi putea explica vreodată. Frica de a nu fi rănită, păcălită de aparențele mult prea false . Dependența, un impuls care în clipa în care este tolerat, este imposibil de liniștit.
Par atât de puternică, de răzbunătoare și de-al naibii de rea, impunătoare și cine mai știe cum par în ochii altora. De parcă ar conta, desigur. Am reușit de multe ori să îmi stăpânesc lacrimile și frica, evocând doar răutate și priviri parcă ucigașe. Nu mă înțeleg nici eu. Sunt atât de speriată, încât sunt în stare să mă apăr de orice, oricine, oricând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu