Ea: La naiba! Trebuie să te obișnuiești cu pierderea oamenilor, ce teorie dură mai e și asta?
Eu: Nu e o pierdere foarte dură sau dureroasă. Ajunge să spui ceva greșit, să începi să îți exprimi sentimentele, iar în acel moment, ei ies din viața noastră fără nici un amărât de adio. Sau fără să se mai întoarcă vreodată.
Ea: Cum îți dai seama că nu se vor mai întoarce sau pur și simplu că vor să plece?
Eu: Sunt semme foarte mici, pe care e îngozitor de greu să le observi. Știi.. Nu e a ca și cum ai observa că urmează furtună. Semnele sunt mici: cuvinte, priviri sau poate niște atingeri. Nimic concret.
Ea: De ce crezi că nu se vor întoarce? Ei nu pot renunța pur și simplu așa.
Eu: Ei pot renunța mult mai simplu decât am crede uneori. Probabil sentimentul de respingere îi face să facă asta. Uneori jocul este unul foarte puternic, lăsând apoi amprente mari. Cicatrici pe suflet, care te marchează toată viața. Impactul poate fi prea dur, poți cădea.
Ea: Apoi? Te mai ridici?
Eu: Mereu. Mereu trebuie să înveți ceva din joc sau chiar să câștigi, dar niciodată să pierzi! Să te pierzi de tot. Doar că uneori cazi pe un parchet prea laminat și reușești să te ridici abia la următorul impact, mai dureros.
Ea: Ce înseamnă să pierzi? Tu ce ai pierdut?
Eu: Mereu am avut ceva de pierdut, iar apoi ceva de câștigat. Niciodată doar una sau alta. Vin la pachet.
Am pierdut încrederea în oameni, ei te mint mereu. Doar că au acest talent, acest talent de a te păcăli cu zâmbetul pe buze și cu dinții albi la vedere. Oamenii sunt răi, foarte răi. Îți numără greșelile pe deget, iar apoi te rănesc și o iau la fugă.
Ea: În monentul acesta ce simți? Ești sătulă de aceste pierderi?
Eu: Nu simt nimic, decât un gol în locul acelor oameni prea răi care nu m-au vrut dintr-un motiv sau altul în viața lor. Orgoliul își are un mare rol în tot jocul acesta cu pioni sau oameni sau ce or fi. Dessigur că sunt sătulă, prea sătulă.
Ea: Iar acum? Ce se va întâmpla?
Eu: E clar.. Vei pleca și tu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu