Dacă aş spune acum că încerc să îmi găsesc cuvintele rătăcite printre lacrimi, ar fi oare o dovadă de slăbiciune?
Oare viaţa perfectă în care trăim poate fi numai o amăgire? Cred că ne imaginăm totul.. deoarece suntem stimulaţi de mici copii să fim buni, dar noi nu înţelegem de ce rămânem oare atât de singuri la sfârşit? Oamenii din jur par atât de fericiţi, sunt croiţi atât de frumos. Întrebarea este, atunci noi de ce nu vedem frumoşi şi buni? Mi-aş dori atât de mult să pot răspunde măcar la un sfert din întrebările care mi se învart prin cap. Prima ar fi, deşi avem tot ce ne dorim. de ce nu suntem împliniţi? Ne simţim trişti şi goi, dar nu e corect să fim judecaţi pentru ceea ce simţim. Ar fi trebuit de mult să renunţăm la măştile idioate şi să le spunem sentimentelor pe nume. Nu e corect să fugim după ceva ce pare să fie bun şi falnic. De ce au ajuns chiar şi sentimentele să fie ambalate atât de frumos, dar să fie goale şi urâte în interior? Mă aflu într-o stare de melancolie, fără voia mea.. dar cred că oamenii sunt sinceri numai când suferă. Nu de alta, dar cu un zâmbet pe faţă e mai uşor să îţi negi sentimentele.
Cu toate acestea, concluzia este că în spatele acelor măşti oamenii suferă de singurătate..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu