Speranța..

Speranța unei zile mai bune, a unei vieți decente.

Speranța unui an mai bun.

Speranța unor oameni mai buni.

Nu am curajul să sper. Mă simt mai în vârstă cu cel puțin zece ani, pentru că nu credeam că la acești ani, optsprezece ani neîmpliniți, voi vedea atâtea lucruri oribile. Văd atât de multă ură, sălbăticie, violență, încât încă nu îmi vine să cred că toate acestea există. Am crescut înconjurată de iubire și bunătate, m-am simțit mereu invincibilă și puternică, dar acum? Ce se întâmplă acum când suntem înconjurați numai de cruzime? Mai demult, priveam înainte, fără teamă, ca și cum nu s-ar putea întâmpla nimic rău, atâta timp cât eu sunt generoasă, bună, respect regulile și îmi văd de treaba mea. Totuși, am realizat că nimic nu depinde numai de mine. Indiferent de cât de mult îmi doresc eu să fie bine, se poate întâmpla un lucru rău tocmai atunci când îmi e lumea mai dragă. Acum nu mai sunt sigură de absolut nimic, deoarece deodată cu trecerea timpului sunt tot mai uluită de ce văd și caut explicații neîncetat. Nu depinde nimic numai de noi, dar atunci de ce depinde fericirea noastră?