Am o curiozitate acută de a încerca ceva nou, atractiv, dar nu pot să ignor nici teama pe care o include această dorință. Dacă până acum am acționat cu o energie neîngânduitoare, atunci consider că acum am tot dreptul să iau o pauză. Nu cer mult, doar o pauză de gândire în mijlocul acestei lumi care se învârte prea repede. Sunt imbatabilă când vine vorba despre viața mea, dar mai ales când mă gândesc la visele și dorințele mele. Totuși, cer prea mult? Un somn bun din care să nu mă trezesc mai obosită decât înainte să adorm din cauza coșmarurilor sau o cafea puțin mai tare, care să mă ajute să trec cu o capacitate mai mare prin zilele săptămânii? Nu îmi lipsește nimic fundamental, am doar doruri, care sunt forma cea mai plăcută a lipsurilor, pentru că acestea sunt emoții, nu obiecte. Îmi vreau forța invincibilă înapoi, nu mai vreau să mă curpindă această epuizare dimineață de dimineață, dar mai ales nu vreau să îmi petrec primăvara confruntându-mă cu stresul și anxietatea. Stau într-o cafenea în dimineața aceasta și pur și simplu privesc oamenii care trec pe stradă. Mă tot frământă o întrebare: oare și acești oameni cu un zâmbet fericit și fermecat duc o luptă interioară?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu