I do not care !

Sunt atât de dezamăgită. Credeam că partea frumoasă a vieţii urmează să fie acum, dar nu a fost să fie aşa. E frumos să mă joc cu razele soarelui, să zămbesc şi să cânt, dar uneori lucrurile astea nu mă impresionează cu nimic. Mă simt aşa confuză. Mi-aş lua lumea în cap şi aş pleca undeva unde nu există nici o lacrimă, nici o durere. Dezamăgirea e prea mare. Nici eu nu mă înţeleg, apoi altcineva. Toată lumea e ocupată cu propria lui viaţă stresată, dureroasă sau fericită. Îmi pare rău pentru tot ce am făcut sau pentru tot ce nu am făcut când trebuia să fac. Regret mult unele chestii, dar mă întreb oare au vreo importanţă regretele? Îmi e dor de unele lucruri pe care înainte le făceam cu zămbetul pe buze, iar acum le fac cu cele mai dureroase lacrimi în ochi. Sincer, viaţa m-a dezamăgit foarte tare. Nu credeam că e atât de greu să fii adolescent, dar este vorba aia mai bine un prost fericit, decât un geniu stresat. Probabil peste câteva luni v-a fi totul mai OK, decât e acum, dar nu ştiu, nu vreau să îmi facă speranţe degeaba. Am retrâit câteva clipe dureroase, câteva clipe frumoase şi asta mă face să fiu confuză. Habar nu am ce vreau. Nu am nici ceea mai mică idee despre ceea ce ar trebui să fac. Acum nu am nevoie de îndrumare, ci trebuie să iau hotărârile singură. Sper să aleg calea bună şi nu pe ceea greşită. În ultimele luni mi-am dat seama că sunt persoane care pur şi simplu nu se potrivesc în viaţa mea. Oricât de greu e, e mai bine aşa. E aşa ciudat că nu ştii cât valorează o persoană până nu o pierzi. Sincer, toate chestiile astea încep să mă amuze şi îmi pun zămbetul pe buze. Eu nu mai cred minciunile, trădările. Să le iert nu se poate. Au fost mii şi mii de poveşti ce au ars neîncetat, dar s-au sfârşit. Am acceptat asta de mult timp, dar totuşi sunt atât de dezamăgită. Chiar am crezut că alături de I. va fi mai diferit. E mai diferit, dar nu chiar aşa cum îmi imaginam eu. Da, şi el este băiat şi sincer uneori îmi vine să-l trimit undeva, să-mi bag p*la în tot şi să îl las acolo. Ne certăm ca doi copii de la orice, ne batem în joacă, ne înjurăm, apoi ne pupăm şi facem mişto unul de celălalt. Sună aşa amuzant, dar nu ştiu de ce pe mine chestiile astea mă afectează foarte tare. Suntem împreună de aproape şapte luni şi trebuie să recunosc, că nu e deloc ca la început. Ne-am apropiat foarte mult, dar într-un fel ne-am şi îndepărtat. Cred că e şi normal după câteva faze am trecut şi de la câte certuri urâte am avut în utltima vreme. În certurile astea dacă mai forţam puţin aţa, se rupea şi ne despărţeam probabil. De când mă ştiu sunt o fire foarte nerăbdătoare, dar în ultima vreme sunt groaznică. Cred că nesimţirea mea nu mai are limite. Am devenit atât de nesimţită şi nici mie, dar nici altor persoane nu le vine să creadă. Am devenit şi mai ambiţioasă şi puţin mai puternică. De unele chestii nu-mi mai pasă, dar nu trec cu vederea dacă îmi faci ceva. Pur şi simplu nu mai simt nevoia să îmi pese de toate chestiile şi de toate persoanele.



De azi arunc totul la gunoi! Nu mai vreau nimic, nimic înapoi!  :-)