Confesiuni, dureri, vinovăţii..

Simt cât de rece îmi vorbeşti.. simt din tonul vocii tale cum mă învinovăţeşti pentru greşeala de care eu nu ştiu, aşa că nu pot să o îndrept. Simt cum m-ai trimite la dracu' cu ceea mai mare plăcere, cum m-ai insulta, dar nu, nu vrei certuri, dar totuşi ca printr-o minune se produc. Mă simt vinovată. Nu ştiu dacă mă simt din bunăvoinţă sau pentru că mi-ai zis tu cuvintele alea orible de parcă aş fi un monstru. Mă doare. Îmi curg lacrimile şi nu mă pot hotărî. Atât de mult rău ţi-am făcut?! Cum?! Când?! Eu.. nu sunt rea. N-aş fi în stare să te rănesc cu intenţie niciodată. Nu vreau să te văd suferind. Mă doare mai tare decât propria mea rană deschisă de care nu are nimeni grijă, nici măcar tu. Doar tu eşti cel care e împotriva mea. Mă simt oribil.. oribil! Mă ustură şi rana aia nenorocită provocată într-un moment de neatenţie. E o tăietură adâncă. Plâng. Blestem. Sufăr. Mă învinovăţesc. Eu întotdeauna am fost o fiinţă firavă, inocentă, bună, rebelă. Chiar sunt un aşa monstru cum mă descrii tu? Mi-aş dori să ştiu cu ce am greşit ca de data asta să îmi îndrept cu adevărat greşeala, dar totul e prea misterios. Sunt ameţită. Îmi e rău. 

Îmi pare rău.. şi nu ştiu; poate părerile mele de rău sunt doar bandaje care cu timpul se desprind de rana ta, dar.. sincer, îmi pare rău!