Aveai o valiză în mână, iar soarele îţi lumina faţa atât de fragil.. off! Aş putea scrie atât de multe despre sentimentul în care te-am revăzut. Acel sentiment ciudat care îmi străbătea tot corpul şi îmi înmuia picioarele. Simţeam că nu mai pot să fac vre'un pas. Simţeam că trag după mine toate secundele petrecute cu tine, toate secretele noastre, toate sentimentele noastre care existau doar în minţile noastre nu şi în inimile noastre. Încercam să mă feresc uşor de privirea ta, întorcându-mi capul, dar mintea? Mintea cine naiba mi-o poate întoarce? Un răspuns simplu şi dur: nimeni. Râdeam. Râdeam de Mădi când îmi amintea că nu m-a recunoscut, fiindcă eram prea micută când m-a văzut ultima dată. Îmi povestea tot felu' de chestii, dar privirea mă ducea la tine. Vroiam doar să mă priveşti odată în ochi şi să spui: * Hey.. eşti okey după tot ce ţi-am făcut? După ce m-am jucat cu inima aia care nici nu era a mea? După ce ţi-am dat atâtea lovituri dure? * .. şi eu să nu îmi revin, fiindcă nici nu ne-am salutat. Oare te-ai uitat după mine? Nu am avut curajul să îmi întorc capul când am plecat. M-a durut. A fost doar o durere falsă, n-avea ce altceva să fie.. Nu îmi pasă, dar m-a mişcat. M-a făcut să simt milă faţă de tine.. Îmi doream atât de tare să nu te mai revăd niciodată..
*Anul acesta, am învăţat că oamenii vin şi pleacă din vieţile noastre; dar aceia care rămân sunt cei care contează.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu